Category Archives: Adolescentul

Postul-prilej de educație și autoeducație

Postul-prilej de educație și autoeducație

« Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeu Cel Veşnic, Domnul a făcut marginile Pământului.
El nu oboseşte, nici nu osteneşte. Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi întăreşte puterea celui ce cade de slabiciune. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar şi tinerii se clatină ! Dar cei ce se încred în Domnul primesc putere nouă ca să zboare ca vulturii. Ca să alerge şi să nu obosească, ca să umble şi să nu osteneasca. «
Isaia , 40:28-31

Anul în sens spiritual este un pelerinaj, un drum iniţiatic, un drum de „trecere” ce ne pregăteşte pentru întâlnirea cu Sfânta Treime.
Personal cred întrun post liber asumat conştient, bine pregătit, personalizat şi spiritualizat.
Ce înţeleg prin post liber asumat conştient? Înţeleg că nimeni nu-ţi poate impune postul pentru că îţi încalcă liberul arbitru, că optezi pentru post conştient de ce implică el şi ce dobândeşti prin el. În concluzie nu poţi obliga nici pe copil la post. Postul într-o familie este cu atât mai merituos cu cât ceilalţi din familie nu ţin post, pentru că este o încercare mai mare. Şi mai înţeleg că dacă ţii un post doar pentru că aşa este obiceiul şi o fac toti cei din jur, dar nu simti şi nu ai o motivaţie personală interioară nu faci decât să te minţi şi să cazi în aşa numitul păcat al făţărniciei.
Postul bine pregătit înseamnă că ne-am gândit ceva vreme înainte, că ştim de ce îl ţinem, cum se ţine, ce presupune el, ştim că o încălcare a lui, din slăbiciune sau neatenţie nu presupune renunţarea la post.
Personalizat înseamnă pentru mine că nu optăm doar pentru un post de mâncare şi sex, ci îmi stabilesc singur şi post de muncă, vorbire, FĂRĂ mânie, furie, ceartă,   cu fapte bune, daruri, etc. în funcţie de problemele pe care mi le conştientizez.
Post spiritualizat. Poate sună ciudat dar degeaba te abţii de la mâncare, sex, ceartă etc. dacă nu te rogi şi nu citeşti din Biblie zilnic, dacă nu îţi iei un timp de linişte şi meditaţie.  Şi este şi foarte greu un post care presupune renunţarea la carne şi lactate dacă ce ai curăţat prin nemâncare nu umpli cu lumină prin muncă, rugăciune şi faptă bună.
Postul Paştilor este un drum de foc spre Înviere, pe care fiecare suflet îl reeditează ca individ şi comunitate, unindu-se cu Fiul.
Mulţi părinţi se plâng de faptul că la pubertate copilul nu mai pune preţ pe ceea ce părintele îi spune şi pare să considere literă de lege ori foarte preţios ceea ce le spun alţii. Este dureros şi îngrijorător când aceste aşa zise “autorităţi “ au aceiaşi vârstă cu copilul sau un pic mai mari.
De ce se întâmplă acest lucru? Trei ar fi motivele pentru care nu suntem un model pentru copilul nostru şi nu mai avem autoritate.
1. S-a abuzat de educaţia verbală, care devine repede cicăleală. Acum copilul se apără de cicăleala noastră şi nu mai aude nici lucrurile bune pe care le spunem.
2. Părintele nu face deloc sau în mod sănătos transferul de la autoritatea absolută din perioada o-7 ani la împletirea autorităţii cu libertatea, specifice perioadei 7-14 ani. Acum în această perioadă începem să-i explicăm de ce facem anumite lucruri şi de ce nu se fac alte lucruri. Îl învăţăm să aleagă din două posibilităţi una, îl învăţăm cum să aleagă oferindu-i alternative şi expunând consecinţele. În perioada 10-14 ani adolescentul ar trebui să înveţe ce este discernământul şi să-l exerseze.
3. Nu am reuşit să devenim model pentru copilul nostru din cauza celor două motive expuse mai sus dar şi pentru că suntem în situaţia de a face “ce face popa şi nu ce zice popa”…mai clar: este o diferenţă între ceea ce suntem şi ceea ce-i spunem lui că ar trebui să fie.  Şi el vede şi este la vârsta la care este f.f. critic ne judecă…
Ce putem face?
Suntem în post şi putem face un post de tăcere…acasă pentru că la serviciu s-ar putea să nu se poată. Poate dura trei zile, o săptămână…
Postul tăcerii înseamnă să tăcem. Prevenim familia, cunoscuţii şi prietenii cu care obişnuim să vorbim zilnic la telefon!!!! Comunicăm doar în scris, strictul necesar pentru care gesturile nu sunt suficiente. Când ni se cere să vorbim le amintim tuturor că ţinem post de tăcere.
Luăm în mod obligatoriu un martor al postului…şi acesta va fi adolescentul nostru. Îi explicăm, ce intenţionăm şi îi descriem rolul lui: să ne amintească că nu putem vorbi, să mai resolve din situaţiile în care trebuie să dăm un răspuns, să ne protejeze…strădania de a nu vorbi.
Argumente:
a. La adolescenţă simţim nevoia să fim trataţi de la egal la egal şi copilul nostru va aprecia, chiar dacă nu va recunoaşte aceasta în mod deschis. Va simţi preţuirea şi încrederea dvs.
b. Tăcerea noastră lasă loc împărtăşirilor şi mărturisirilor celorlalţi din familie.
c. Veţi afla foarte multe despre dvs. înşivă.
d. Prin faptă (ADICĂ JUST ŞI SĂNĂTOS) îi veţi da adolescentului un model de voinţă, determinare şi ce înseamnă de fapt postul:  devenire, zbor spre lumină. Veţi trezi respectul lui.
e. Faptul că îl alegeţi pe adolescent de martor al postului contribuie în mod sănătos şi subtil la responsabilizarea lui.
Ileana Vasilescu

Săptămâna mare

Săptămâna mare

Finalităţile Creaţiei au fost trei:

  Atingerea unei noi perfecţiuni prin evoluţie

  Dobândirea libertăţii

   Cunoaşterea Tainei Morţii

La începutul  Creaţiei Ierarhiile nu erau libere şi nu cunoşteau Taina Morţii.

Totul a fost la început gând cosmic. Ierarhiile şi-au început apoi  lucrarea jertfind câte ceva din fiinţa lor spirituală, ceva care prin condensare repetată a început drumul materializării. Odată cu etapa Pământ evoluţia Cosmică  atinge cel mai înalt stadiu de diferenţiere: Omul primeşte Eul.

Din acest moment omul experimentează  conflictul dintre eteric şi corpul fizic care preia din ce în ce mai multe substanţe minerale moarte.

În Paradis etericul, adică forţele de viaţă erau în echilibru şi pătrundeau cu totul  corpul fizic  şi fiinţa umană era nemuritoare.

Apoi Ierarhiile au permis pătrunderea în evoluţie a forţelor adverse  a căror contribuţie era necesară pentru dobândirea libertăţii. Pentru a dobândi libertatea omul trebuia să se cufunde  mai mult în materialitate, decât fusese conceput iniţial. Aceasta a fost aşa numita Cădere în păcat. Iar libertatea de care dispune omul astăzi a avut un prim  preţ: moartea a intrat în evoluţia omenirii  şi astfel forţele vieţii nu mai puteau feri corpul fizic de forţele de dezintegrare. Al doilea preţ plătit, a fost pierderea contactului direct cu Lumile Spirituale.

Din acest motiv oamenii se află astăzi în această polaritate dureroasă: pe deoparte  avem Eul care devine liber, pe de altă parte suntem muritori, am pierdut conştiinţa sufletului nemuritor şi relaţia cu căminul spiritual: Lumea Ierarhiilor. În acelaşi timp, odată cu dobândirea libertăţii Forţele Bune se retrag  tot mai mult în timp ce forţele negative câştigă teren.

Trupul nostru muritor se descompune continuu pe toată durata vieţii. Începând    cu prima respiraţie a noului născut, începe  procesul morţii care durează toată viaţa.

În  urmă cu 2000 de ani acest proces de mortificare a corpului omenesc era într-un punct critic. Trebuia făcut ceva. Iar Cristos în deplină libertate spirituală a ales oprirea acestui proces prin jertfa de sine.

În ritmul anotimpurilor anului, săptămâna dinaintea Paştelui este timpul lunii pline de primăvară, a renaşterii. Vraja  prin care Iarna ţinea natura ferecată este definitiv sfărâmată. Noua viaţă a Pământului  începe  printr-o activitate germinativă a sevelor  şi forţelor de viaţă din regnul vegetal. În lupta zilei cu noaptea, dincolo de momentul echilibrului, ziua  capătă victorioasă dominaţia care se va consolida în prima duminică după Echinocţiul de primăvară prin triumful Luminii.

Profunda dramă a Patimilor este o pregătire a armoniei depline din Duminica Învierii. Primăvara naturii vine de la sine, Primăvara interioară a Paştelui trebuie cucerită prin “pelerinajul interior” al  săptămânii Patimilor.

Cele 7 zile din Săptămâna Mare dau celui ce trăieşte interior acest pelerinaj,  forţe noi pentru întregul destin viitor.Prin evenimentul de acum 2000  de ani în Săptămâna dintre Duminica Floriilor şi Duminica Paştelui, cele 7 zile au primit  un sens nou şi însuşirea de a modela sufletul. Iar prin Misteriul de pe Golgotha au primit pecetea Iubirii cristice. Prin  tradiţiie  au părut importante  Floriile şi Vinerea Mare, care şi-au lăsat amprenta asupra oamenilor. În realitate fiecare din cele 7 zile revelează un nou mister cosmic. Cele 7 zile sunt şi o sinteză a întregii vieţi a lui Cristos.

Duminica Floriilor

Este prima zi a Săptămânii Patimilor şi Cristos îşi face intrarea triumfală în Ierusalim. Trece prin poarta  oraşului călare pe o asină şi urmat de oamenii săi de încredere.

Ca şi cum ar fi un Zeu al primăverii el aduce în inimile mulţimii o adiere, un freamăt,  aprinde o scânteie.

Când  taie ramuri de finic, adică de palmier, oamenii se întorc la vechi datini străvechi: serbările solare ale începutului de primăvară. Templul lui Solomon era ridicat pe ruinele unui vechi templu solar, Melchisedec era preot al soarelui. Palmierul a fost dintotdeauna   pomul simbol al Soarelui natural. Deci oamenii împodobesc drumul cu simboluri solare pentru promisul Domn al Luminii.  Ca şi cum în oameni se trezeşte vechea clarvedere oamenii îşi dau seama că cel ce vine călare pe asină nu e doar un om.

Şi în timp ce oamenii strigă: Osana! Osana! Osana! Cristos  trece prin mulţimea extaziată tăcut şi cu un chip grav. El ştie că în curând aceleaşi guri vor striga: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!

Intrând  în Ierusalim, Cristos aruncă mânuşa celor care aveau putere asupra trupului său desăvârşind astfel intrarea lui în lumea pământească, care însemna şi moarte. Cristos ştie că în această primăvară el aduce în destinul Pământului o sămânţă a viitorului,  o sămânţă de foc care va transforma lumea din temelii.

Duminica Floriilor este sărbătoarea vechiului Soare, Soarele natural. Soarele spiritual poate fi găsit  în întunericul unui destin greu, în grijă şi boală şi moarte, atunci când iluzia  bucuriei îl răpesc pe om lui însuşi.

Din exemplul Floriilor putem învăţa cât de inconsistente sunt stările de extaz, cât de superficial este entuziasmul plecat din trup. Entuziasmul autentic nu trece de la Osana! la Răstigneşte-l!, se formează de sus în jos, atunci când spiritualul prinde rădăcini  în om, atunci când scânteia divină se încarnează şi se realizează în formă pământească.

În Duminica Floriilor când Cristos şi-a făcut intrarea în Ierusalim, vechiul Soare mai domnea regal pe Cer, dar tocmai prin sărbătoarea din Duminica  Floriilor i se spune: La revedere! pentru a face loc Soarelui din duminica următoare.

 Bibliografie:

F.Benech

E.Bock

S.Prokofieff

Condiţia educatorului

Condiţia educatorului

A sta faţă în faţă cu copilul, adolescentul, tânărul…o mare provocare!
Cum stau în faţa copilului?
Ceea ce nu realizăm adesea este că în faţa copilului stai totdeauna gol, adică aşa cum eşti de fapt, în adevărul fiinţei tale…cu succesele şi eşecurile tale, cu îndoielile tale cu aspiraţiile şi idealurile tale dar mai ales cu interes real pentru copil şi cu înţelegerea că nu eşti acolo întâmplător, că nu ne-am întâlnit întâmplător.
Copilul, de foarte mic percepe şi rezonează cu ceea ce suntem. Copilul, adolescentul, tânărul nu pot fi înşelaţi şi nici nu se prefac că nu văd, cum facem noi adulţii, din politeţe, ei ne percep şi reacţioneaza la ceea ce îi oferim sufleteşte…
Atmosfera şi atitudinea interioara sunt decisive în relaţionarea interumană în general, dar mai ales cu copiii, adolescenţii şi tinerii, pentru că aceştia au un „detector”, un simţ special, care le spune câtă iubire, respect, demnitate, umor, veneraţie, încredere, responsabilitate este în cel, care stă în faţa lor ca educator.
Iar răspunsul lor este pe măsură. La iubire vor răspunde cu căldura şi încredere, la lipsa de iubire vor răspunde cu închidere în sine, la indiferenţă şi lipsă de atenţie, cu încercări (uneori extreme) de a atrage atenţia, la lipsa veneraţiei cu indisciplina şi toate formele de agresivitate specifice vârstei, la lipsa respectului cu dispreţ, etc.
În munca de educaţie este important ca educatorul, dascăl sau părinte, să dezvolte o atitudine interioara optimă.
Pot să privesc munca de educaţie ca pe o sarcină de servici, adică o povară, sau ca pe o sarcină de destin…. Cu totul altele vor fi raporturile dintre educator şi copil când educatorul, părinte sau dascăl conştientizează că această întâlnire este o întâlnire de destin la fel de importantă ca cele dramatice, care ne-au zguduit viaţa…Este important să realizam că: eu anume sunt aici, că şi eu, părinte sau dascăl şi el, fiu sau elev, avem ceva sufletesc-spiritual de dobândit din relaţia noastră. Adesea adultul dobândeşte mai mult, dacă este destul de treaz, fiind conştient şi având discernamânt.
Educăm prin ceea ce suntem.
Dorim să-l învăţăm iubirea? Îl vom iubi. Oare nu ne iubim copiii? Ba da, dar cum? În mod egoist: să-i fie lui bine? Sau în mod sănătos: Să se găsească pe sine, să fie pe picioarele lui? Când iubeşti ierţi şi dăruieşti, dar ştii să fii aspru, să ajuţi cu adevărat, să fii tolerant, dar nu indiferent, generos. Îţi iubeşti copilul, când te simţi responsabil pentru devenirea lui şi te întrebi: ce am eu de făcut pentru el şi devenirea lui.
Dorim să-l învăţăm responsabilitatea? Vom învăţa să fim responsabili. Omul aparţine prin fiinţa sa celor două lumi: lumea pământească şi lumea spirituală, iar sufletul mediază între cele două. Educaţia sănătoasă şi responsabilă se adresează spiritului, sufletului şi trupului, adică gândirii, simţirii şi voinţei. Fiecare individ, înainte de orice învaţă prin educaţie să fie om, îşi dobândeşte umanitatea.
Dorim să-l învăţam respectul? Vom învăţa mai întâi să respectăm micul om. Respectul de care trebuie să se umple părintele/dascălul şi pe care îl va cultiva are mai multe faţete: respectul faţă de condiţia de educator, respectul faţă de sine însuşi, respectul pentru copil ca şi componentă majoră.
Îţi respecţi condiţia de educator când conştientizezi responsabilităţile. Ce poţi să respecţi la un copil “prostuţ”, inocent, lipsit de experienţă? Respectăm candoarea, care îl face onest, inocenţa, care îl face drept şi lipsa de experienţă, care îl face însetat de cunoaştere! În copil respect omul şi potenţialităţile sale. El este un miracol al creaţiei prin perfecţiunea structurilor fizice, sufleteşti şi spirituale, pe care eu părinte/dascăl, trebuie să le conserv. Adesea copilul are un I.Q. mai mare ca al nostru. Acesta impune respect. Copilul este un om egal cu mine. Iar eu părinte/dascăl am fost onorat cu creşterea şi educarea lui. În copil respectăm omul care va fi!ne bucurâm de pea cum că va realize mai mult ca noi! Respectul educatorului faţă de copil se materializează într-o înaltă ţinută morală.
Dorim să-l învăţăm să se realizeze? Vom cultiva încrederea în potenţialităţile fiecărui om şi vom ajuta micul om să afle cine este, care este locul şi misiunea lui în lume. Orice om este la fel de minunat ca întreaga Creaţie. Fiecărui individ Dumnezeu îi dă nişte daruri. Unele se văd cu ochiul liber ca frumuseţea, hărnicia…altele se văd mai târziu… Einstein a fost un elev mediocru… Asta nu l-a împiedicat să devină un geniu care, prin descoperirile sale, a marcat civilizaţia omenească. Priviţi feţele copiilor din jurul vostru: el poate va fi sculptor, el informatician, ea soprană, el manager de excepţie, ei medici, cel de colo vânzător, ea gospodină sau croitoreasă, etc… Ştiţi ce este foarte interesant? Fără soprană, sculptor, scriitor, actriţe, societatea se poate descurca o vreme… dar ce ne-am face fără Marii Anonimi, care fac viaţa confortabilă, fac societatea să progreseze, fac pământul un cămin primitor, ce ne-am face fără vânzătoare, acar, şofer, infirmieră, fermier? Comunităţile, societatea sunt alcătuite din oameni obişnuiţi, care adesea sunt întruchipări ale nefericirii, neşansei, dar şi de răbdare, curaj, sacrificiu de sine, frumuseţe sufletească, generozitate, monumente de omenesc.
Şi apoi, care este sensul vieţii? Să fim celebrii? Să fim fericiţi? Trăim să învăţăm şi să iubim, să cădem şi să ne ridicăm, să ne învingem slăbiciunile şi defectele… să fim oameni.

„Atunci un dascăl îl rugă:
Vorbeşte-ne despre învăţătură!
Şi el începu:
Nici un om nu poate să vă descopere nimic,
Afară numai de ceea, ce zace pe jumătate adormit
În zorii conştiinţei voastre.
Învaţătorul, care păşeşte în umbra templului printre discipoli,
Nu dăruie acestora din înţelepciunea-i,
Cât mai degrabă din dragostea şi credinţa sa.
Dacă este cu adevărat învăţat,
El nu-i îndeamnă să intre în casa înţelepciunii sale,
Ci îl duce pe fiecare, în parte, în pragul propriei sale înţelepciuni…”
„Profetul” de Kahlil Gibran

prof. Ileana Vasilescu

Imperativul înnoirii educaţiei prin Ştiinţa spirituală partea a 2 a

Imperativul înnoirii educaţiei prin Ştiinţa spirituală partea a 2 a

 

Cultivarea şi dezvoltarea unei vieţi sufleteşti nuanţate şi bogate presupune o cultivare a stării de atenţie pentru tot ce se petrece în jur şi în interior. Nedezvoltarea unui spirit de observaţie şi a atenţiei (televizorul, calculatorul, stresul omoară spiritul de obvservaţie asupra viului şi toceşte atenţia) duc la indiferenţă. Nu ne mai interesează nimic din ceea ce se întâmplă cu oamenii pentru că „sensibilitatea” noastră este „tratată” încă de la ora 7 dimineaţa cu crime, violuri, abandon de sugari, violenţă în familie, accidente rutiere, incendii, execuţii mafiote, calamităţi naturale ori în cazul copiilor cu desene animate violente şi nu mai vibrează la orice „nimic”…şi astfel mişcările noastre sufleteşti sunt conduse spre mânie, furie, frustrare şi ceea ce decurge din ele.
Starea de veghe a voinţei este legată de întregul fiinţei umane. Dacă prin educaţie în copil (şi în adult prin autoeducaţie) sunt cultivate seninătatea şi calmul ori dimpotrivă irascibilitatea vom avea o voinţă sănătoasă sau o voinţă bolnavă şi necapacitată la nevoile etapei actuale a dezvoltării fiinţei omeneşti. Starea de sănătate sau boală a voinţei influenţează vitalitatea fizică. O voinţă nesănătoasă se revarsă în timpul somnului în corpul fizic şi este principala cauză unor boli de mai târziu, cărora nu li se găseşte niciodată cauza reală.
Pacea interioară, acceptarea calmă a karmei acţionează binefăcător asupra sănătăţii fizice. O afectivitate sănătoasă cultivată de la începutul vieţii duce la creativitate, perspicacitate, ingeniozitate. Jocurile copiilor trebuie să pună în mişcare viaţa sufletească, imaginaţia, să fie puşi în situaţia de a gândi jocul. Dacă îi dau un model după care să aşeze cuburile (sau mai târziu cuvinte încrucişate) copilul va dezvolta doar o disponibilitate spre condiţionare şi nu inteligenţa. Ingeniozitatea se dezvoltă când îl las pe copil să construiască în nisip sau să hoinărească prin pădure şi să adune material de construcţie (crengi, frunze, conuri, crengi, etc). Oricât de puţin s-ar crede astfel de jocuri ce dispun copilul la ingeniozitate generează linişte sufletească, armonie, mulţumire.
Cultivarea şi dezvoltarea unei gândiri vii se face, contrar prejudecăţilor contemporane prin dezvoltarea şi cultivarea unor sentimente care în aparenţă nu au legătură cu gândirea logică: dăruire de sine, devotament, spirit de observaţie. Cu cât ne aplecăm mai plini de interes, cu dăruire pentru problemele pe care le pune lumea şi omenirea, prin intensificarea atenţiei, prin străduinţa de a înţelege oameni complicaţi cu atât mai mult ne vom dezvolta gândirea.
Dacă în copilărie părinţii şi şcoala ne îndrumă spre dezvoltarea devotamentului vom avea mai târziu în viaţă, o gândire clară şi transparentă, în caz contrar vom avea o gândire dispersată şi ilogică ce conduce de obicei la imoralitate.
Pedagogia waldorf fondată de Rudolf Steiner pe principii sănătoase are ea însăşi nevoie de forme şi mijloace noi care să răspundă atât realităţilor terestre cât şi nevoilor sufletesc-spirituale ale copiilor, în caz contrar ea îşi creează premisele dispariţiei. O înnoire a pedagogiei waldorf şi a educaţiei în general se poate face numai prin dascăli cu o viziune vastă asupra lumii şi vieţii dobândită prin cunoaşterea şi exersarea cunoaşterii din Stiinţa spirituală.
Dacă omenirea nu va decide să înnoiască educaţia pe bazele oferite de Ştiinţa spirituală vor apare tot mai multe generaţii cu voinţa slăbită nu doar în exterior, ci şi în interior, cu o gândire materialistă mortificatoare, cu o viaţă de sentiment cantonată la nivelul impulsurilor.
Şi chiar dacă nu ne place s-o recunoaştem înnoirea educaţiei şi autoeducaţiei este responsabilitatea fiecăruia din noi!

Ileana Vasilescu

Imperativul înnoirii educaţiei prin Ştiinţa spirituală – partea I

Imperativul înnoirii educaţiei prin Ştiinţa spirituală – partea I

  Întrezăresc  adesea în discursul  diverselor persoane felurite imagini a ceea ce ar putea schimba în bine oamenii,  societatea,  comunicarea la nivel social ori individual, lumea…dar singurele, cred eu, care pot schimba în mod real ceva sunt educaţia şi autoeducaţia.

  Trăim într-o lume ce  consideră că gândeşte şi acţionează liberă de dogme, dar este afundată în dogmatism, o lume care crede că are de a face cu realităţi, cufundându-se în cele mai teribile abstracţiuni, o lume în care indiferenţa afectivă paralizează voinţa şi coboară adesea omul în sfera impulsurilor şi nevoilor primare. Gândirea epocii moderne se caracterizează prin stabilirea de dogme şi pretinde ca un om instruit să se conformeze lor. Faptele ştiinţelor naturale materialiste (frecvent corecte) sunt abstractizate şi extrapolate. Nu se acordă nici o importanţă vieţii indivizilor umani şi se aspiră la umplerea capului cu aceste dogme şi considerarea abstracţiunilor drept esenţă a lucrurilor şi faptelor. Din această atitudine iau naştere grupări şi facţiuni de adepţi ai principiilor, tezelor şi dogmelor, care pentru ei reprezintă esenţialul…

  Ştiinţa spirituală  nu presupune recunoaşterea unor principii pe bază de credinţă şi conduce omul la o  viaţă socială bazată pe legături de reciprocitate fondate pe încrederea dintre personalităţi şi punerea în prim plan a  valorii individului. Adică se găsesc şi se reunesc oameni  ce au încredere unii în alţii, oameni care-şi spun: tu eşti omul de care am nevoie, nu pentru că ai anumite idei şi dogme, ci pentru ceea ce faci, pentru că poţi realiza un anumit lucru şi nu stânjeneşti cu activitatea ta munca altora. Este uşor să-l urmezi pe cel cu care eşti în deplin acord dar adevărata libertate şi mobilitate interioară sănătoasă  presupun o colaborare bazată pe înţelegerea individualităţii fiecăruia şi  disponibilitatea autoeducării. Şi pentru ca social să ajungem  la o astfel de colaborare interumană, şcoala şi educaţia trebuiesc înnoite, actualizate.

  Mentalitatea, răspândită în lumea materialistă, potrivit căreia cel ce nu acceptă ceea ce altuia i se pare just, este un cap pătrat, un retrograd, nu are ce căuta în mijlocul antroposofilor, care au o concepţie despre lume conformă spiritului.

  În lumina Ştiinţei spirituale apare clar că omul din 1950 nu mai este identic cu grecul ori romanul şi nici măcar cu omul evului mediu ori al epocii moderne, după cum este evident că cei ce au acum 50-60 de ani sunt structural diferiţi de tinerii de 17-21 de ani şi aceasta pentru că fiecare este o treaptă de evoluţie şi este configurat potrivit propriei karme, dar şi celei terestre ori  general umane.

  Deci educaţia de azi nu poate fi ca cea de la începutul secolului sau a romanului ori grecului şi nici ca cea din evul mediu. Ştiaţi că profesorul care stă în faţa clasei pe un podium, în spatele unei catedre şi a unui catalog care să îi dea autoritatea pe care propria valoare nu poate, magisterul deci, este moştenire din evul mediu când profesorul era doctor şi le ştia pe toate prin simplul fapt că toate ştiinţele erau la început ?!

  Antroposofia ne învaţă că ţine  de destinul omului faptul de a dezvolta la o vârstă sau alta, diferite forţe şi este necesară o permanentă înnoire a educaţiei, a artei educaţiei (cunoscută ca pedagogie waldorf) ca şi a autoeducaţiei. Astfel karma atinge şi problema educaţiei deoarece educaţia este karma omului în tinereţe.

  În educaţie ar trebui să fim bine lămuriţi asupra a ceea ce corespunde pentru karma generală a umanităţii, fiecărei vârste şi să ştim şi să facem ceea ce este just. Dacă nu se face ceea ce este just pentru fiecare vârstă a copilului se păcătuieşte împotriva karmei lui, ştiut fiind că perioada 0-21 ani influenţează major întreaga viaţă a individului.

  Viaţa sufletească a omului are doi poli: viaţa de voinţă şi viaţa de gândire. între cele două se ţese viaţa de sentiment. În starea de veghe  este deosebit de activă viaţa de reprezentări şi de gânduri. De faptul că în acest timp voinţa este foarte puţin activă aproape că nu suntem conştienţi. Mai întâi avem un gând şi abia apoi apare impulsul de voinţă. Ştiinţa spirituală ne arată că în timpul somnului totul este invers: gândirea este inactivă şi devine trează şi activă voinţa.

  Când un om  atinge starea de clarvedere şi poate pătrunde în domeniul imaginativ, el observă că voinţa se trezeşte tocmai când gândurile dorm.

  Slăbim voinţa  unui om când îl punem să facă sau să înveţe ceva pentru care nu este încă fizic, sufleteşte şi spiritual pregătit (intelectualizare prematură). Slăbirea voinţei duce la trezirea precoce a pasiunilor şi senzualităţii. Mulţi susţin cu tărie precocitatea copiilor de astăzi semnalând-o ca pe o contrazicere ori cădere în desuetitudine a principiilor pedagogice steineriene. Dar aceştia nu văd, nu conştientizează potopul tehnologic care-l împresoară pe copil din prima zi de viaţă, slăbindu-i voinţa şi maturizându-l fiziologic prematur.

  Când această slăbire a voinţei este însoţită de trăirea stărilor de frică, spaimă şi disperare (pe care copiii din ziua de azi  o trăiesc pentru că mama nu poate sta lângă propriul copil până la 4 ani, cum ar fi normal, iar după aceea nu are oportunitaţi pentru part-time) vom avea oameni tot mai slăbiţi de energie, incapabili să-şi dobândească în mod spiritual energia necesară existenţei terestre.

Continuare în numarul  viitor.

Ileana Vasilescu