Category Archives: Copilul mic

Basmul şi frica

Basmul şi frica

Adesea părinţii pun problema violenţei din basme: “ Citind “Poveşti” de Fraţii Grimm găsim (unii cu oarecare surprindere) tot felul de întâmplări cu vrăjitoare, căpcăuni, pitici răi, fantome, morţi, draci etc…. În “Scufiţa Roşie” vânătorul taie cu foarfeca burta lupului, la fel în povestea “Capra cu 7 iezi”, ca în final iezişorii mici să sară în sus de bucurie că mami capra a aruncat lupul în fântână: “Lupul a murit! Lupul a murit! Ura! Ura!”Avem şi basme romaneşti asemănătoare în care copiii reginei sunt omorâţi şi îngropaţi în pământ pentru a creşte din ei un nuc, sau regelui i se cere să-şi omoare copilul şi cu sângele lui să ungă statuia prietenului său împietrit de blestem pt. ca prietenul să revină la viaţă.” Întrebarea este: Sunt ele potrivite pentru copii? Poveştile de obicei sunt destinate copiilor sau adulţilor? Se spune că basmele oferă imagini despre lupta dintre forţele binelui şi răului, dar totuşi….nu e un pic cam mult? Am crescut într-o familie în care se citeau basme pentru copii, mi s-au citit basme şi nu-mi aduc aminte să mă fi îngrozit vreodată. Îmi amintesc cu mare încântare că în clasa a doua, deşi teoretic eram mari, mama ne-a dăruit mie şi fratelui meu mai mic cu un an, o somptuoasă (ptr. vremea aceea, era în 1963) ediţie, în format mare, cartonat, Poveştile Fraţilor Grimm.  Fratele meu şi cu mine ne-am făcut program cum să citim fiecare, în timpul lui liber poveştile, după ce ne făceam treburile, pentru că aşa era pe vremea aceea la ţară… munceai de mic.  Dar de nerăbdare şi sete de poveşti şi frumos am sfârşit prin a citi împreună cartea, aşezaţi pe jos, pe covor,  pe burtă, aşteptând cu răbdare ca celălalt să termine pagina…Este una din cele mai frumoase amintiri ale mele citirea acelui volum cu poveşti de Fraţii Grimm. Nu poveştile în sine mă copleşeau, ci sentimentul de bine,  de mângâiere sufletească,  de acasă, pe care îl trăiam citind. Acest sentiment, această trăire m-au făcut ca până la sfârşitul liceului să mai recitesc poveştile acelea de câteva ori. Le-am recitit împreună cu copiii mei şi acum cu nepoata mea. În mod absolut copiii sunt foarte diferiti şi reacţiile lor la poveşti sunt nuanţate. Nu pot fi la fel, evident. Important ar fi de stabilit cât este spaima părintelui şi cât spaima copilului. Copiii văd pitici şi îngeri şi tot felul de creaturi pe care noi nu le vedem şi care de multe ori îi îngrozesc, dar pentru că noi nu le vedem, le spunem liniştiţi că nu există şi nu au de ce să se teamă…şi uneori îi convingem!? Şi mă întreb cât de liniştiţi citim/povestim noi lucruri care ne îngrozesc, mai precis basme care ne îngrozesc, numai si numai pentru că mintea noastră şi inconştientul nostru sunt pervertite de prea multe filme horror. La conferinţele cu părinţii am observat  adesea  părinţi care se plângeau de anumite basme care îngrozesc copii.  Din modul în care relatau, din cuvintele folosite înţelegeam că de fapt părintele relatează propria frică, groază şi nu pe a copilului. Concluzia mea a fost că respectivii copii erau nevoiţi să trăiască şi frica părinţilor pe lângă a lor proprie, care evident poate exista.   Din păcate aceiaşi părinţi nu mai găsesc la fel de îngrozitoare desenele animate cu monştri ori Tom şi Jerry care încearcă să se extermine reciproc, ori jocurile pe calculator în care treci la un nivel superior pe măsură ce omori cât mai mulţi adversari. Astea te învaţă să fii lider călcând pe cadavre!? Un părinte m-a întrebat ce învaţă un copil din basmul Jack şi vrejul de fasole unde Căpcaunul este şi furat de oualele de aur şi şi bătut. Această întrebare mi-a revelat faptul că adulţii interpretează de multe ori ad litteram simbolurile din basme. Uităm că avem un Căpcăun. El are în stăpânire un aur spiritual  şi împiedică folosirea lui. Atunci desigur trebuie un Jack care să fure ouăle de aur. Basmele şi poveştile redau în firul lor epic şi simboluri experienţe spiritual sufleteşti ale devenirii umane istorice şi individuale. Prin anumite experienţe am trecut cu bine prin altele nu, la altele am picat cu brio…e normal să ne ia cu frig în spate. De exempu „Capra cu trei iezi“  de  I. Creangă ne vorbeşte simbolic despre experienţa întegrării propriului rău. În basm lupul este numit de capră cumătru şi rudă, adică îi era foarte apropiat. Cei care se străduiesc destul cu sine ajung la un moment dat şi  la faza în care trebuie să reuşească să privească în faţă propriul rău: orgoliul nemăsurat şi prost, patimile, slăbiciunile, frustrările, fricile, lăcomia, etc.   Toate alcătuiesc o creatură cu mult mai urâtă şi îngrozitoare decât lupul din poveste.  Recunoaşterea şi acceptarea acestei creaturi ca făcând parte din noi înşine îi dezamorsează puterile,  i le slăbeşte şi le pot preface în virtuţi cu strădania şi conştientizarea de rigoare. Chiar dacă noi cultural, nu avem această informaţie şi nu cunoaştem interpretarea simbolurilor basmului, sufletul şi spiritul nostru ştiu. În măsura în care ele au depăşit ori ba o astfel de experienţă vor găsi că este un basm bun sau unul terifiant.  Este la fel şi pentru copil!

Adesea se pune întrebarea: Este un basm pentru copii ori unul pentru adulţi? Eu aş spune că basmele sunt pentru copiii care într-o zi vor fi adulţi. Nu cred că există o vârstă optimă să ţi se vorbească de bine sau rău…dar basmul o face într-o formă care protejează copilăria şi ne pregăteşte pentru viaţa reală în care binele  şi răul sunt în continuă confruntare…Suntem îngroziţi de basmele cu vrăjitoare, căpcăuni, pitici răi, fantome, morţi, draci, stafii  care terifiază dar nu suntem deloc îngroziţi de faptul că trăim în fals, minciună, compromisuri şi că acestea mutilează sufletul nostru şi pe al copilului de lângă noi. Despre bine şi rău, despre cum să povestim, ce şi la ce vârstă în nr. viitor…şi aştept întrebări!

http://artadeaeduca.ro/cursuri/curs-de-bucurat-sufletulinitiere-in-simbolistica-basmelor/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/virtutile-basmului-curs-online/

Curs Cunoaştere de sine   (prim modul în cadrul  Isis Sophia)

http://artadeaeduca.ro/cursuri/curs-isis-sophia-integral-si-pe-module/

prof. Ileana Vasilescu

Arta de a mustra

Arta de a mustra

(prima parte)

 

În general oameni sunt subiectivi cu ei înşişi, dar mai treji, când îi privesc pe ceilalţi. Tendinţa  este de a mustra imediat pe cel, care a greşit, şi un astfel de demers este legitim, dar sortit eşecului. Povestea cu tâlc este modalitatea de a mustra spiritual.

Omul aspiră, să   discearnă  Răul de Bine.  Realitatea Răului poate fi percepută în toate componentele personalităţii: simţire, voinţă, gândire.„Dacă vezi răul în această lume, nu-ţi spune: iată ceva ce este imperfect, ceva ce este rău, ci întreabă-te: cum să dobândesc cunoaşterea, care îmi va arăta că acest rău, din punctul de vedere superior al înţelepciunii universale, poate fi metamorfozat într-un bine.”R.Steiner-Ev. după Ioan.

 Omul are în karma lui,  lupta cu Răul, pentru că numai el, poate transforma, conştient şi în deplină libertate, Răul în Bine şi  poate găsi Binele potrivit,  oricărei situaţii. În încercarea de a transforma Răul în Bine,   vrem, putem, e nevoie să MUSTRĂM.

Mustrarea şi sfatul. Ca  părinte,  dascăl, instructor / conducător de grup, suntem   în situaţia de a optimiza activităţi/comportamente/atitudini,  adică să mustrăm, să sfătuim.…nici cel mai bun dascăl, nu va putea evita purtările rele…este vorba aici de a face să se nască nişte sentimente, care să-i determine pe copii, să renunţe la acel lucru.” R.Steiner-Arta educatiei.  Dorind  binele apropiaţilor, mustrăm, dăm sfaturi…Ambele au aceeaşi tristă soartă: sunt rău primite, negate, ignorate. De ce? Pentru că nu ştim să mustrăm şi să sfătuim! Esenţialul este să trezim un sentiment al răului obiectiv, care a fost făcut şi al necesităţii de a repara acest rău.” R.Steiner- Arta educatiei. Mustrarea adevărată  este totdeauna acceptată,   adresându-se spiritului.

 Orice drum către ceilalţi este un drum spre noi înşine. Dacă vreau să îndrept pe cel de alături să încep cu mine.

Am dreptul să mustru? Da, dacă nu am nici un interes personal, nu manipulez şi singurul meu scop este, să  fiu celuilalt de folos. Pot  să dojenesc, când nu sunt în  situaţiile  menţionate în Biblie. Nu-ţi judeca aproapele: ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura. De vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău”(Matei,7.1) Să arunce primul piatra, cel fără de păcat:„ Atunci Cărturarii şi Fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului şi au zis lui Isus: Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă, chiar când săvârşea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre  astfel de femei. Tu, dar, ce zici?…Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El s-a ridicat şi le-a spus: Cine din voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.”( Ioan 8. 1-7)

 Ce se întâmplă când mustrăm pe cineva? Dacă certăm într-un moment nepotrivit şi într-o formă inadecvată, cel mustrat este agresat profund. Sufletul şi spiritul i  se închid şi  poate rămâne cu o rană în suflet. Noi  toţi, simţim aşa pentru că : 1. mustrarea nu  se face la nivel spiritual 2. motivaţia  nu e justă 3. momentul şi forma  sunt nepotrivite. 1. Mustrarea nu se face la nivel spiritual, dacă nu conţine adevăr. Ideal ar fi ca mustrarea să fie spirituală. Dar cum accedem la spiritual şi adevăr absolut?  La îndemână  ne stă înţelepciunea milenară tradiţională, cristalizată în proverbe, basme, snoave, legende, mituri, poveşti cu tâlc. Exemplu: Leneşul mai mult aleargă. Nu mor câinii, când vor caii. Mai moare măgarul, mai cade samarul. Un alt mijloc este Biblia:,,Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de subt ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei, săditul îşi are vremea lui…(Ecleziast).  Al treilea mijloc este  urmarea unei căi  spirituale, care te învaţă că trebuie să acţionezi  asupra  ta,  pentru  a  îndrepta  ceva  în  lume.

 2. Justeţea motivaţiilor. Motivatiile subiective sunt: orgoliul, ura, mânia, frustrarea, patima puterii, paguba  etc.  Cel mustrat decodează motivaţiile subiective,  agresivitătea lor şi  refuză  mustrarea. Motivaţiile obiective sunt: idealul, delimitarea ori lupta  cu Răul ca principiu,  progresul spiritual al celui mustrat, iubirea adevărată de aproape şi  au frumuseţea şi puterea  de a face ca sfatul şi mustrarea să fie  primite, urmate, să fie lucrătoare.

 3. Forma mustrării. Avem  tendinţa să corectăm  greşeala imediat şi sub imperiul frustrării, ori pagubei (morale ori materiale). Ţipăm, jignim, ne agităm. Tensiunea  interioară  transpare în ton şi cuvinte. Tonul ridicat şi jignirile  transformă sfatul ori dojana, în dispută şi pe cel mustrat, în duşman.  Mustrarea şi sfătuirea  cer o voce blândă, liniştită.

 Imediat se poate mustra sau sfătui numai printr-o poveste. Amintiţi-vă, ce simţiţi, când sunteţi certaţi: jenă, durere, ori ruşine? Indignare? Actualizaţi tumultul interior sau indignarea trezită de felul, cum sunteţi certaţi.  Imaginaţi-vă, că sunteţi mustraţi astfel:

 Era în primăvară. Mugurii se umflaseră, dar nu plesniseră şi  ramurile erau golaşe, iar arborii despuiaţi şi înfriguraţi. Un înţelept  se plimba prin pădure şi  gândea. Tot mergând şi meditând, pentru că nu găsea răspunsuri mulţumitoare, s-a oprit în  faţa unei ramuri golaşe, cerându-i: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu!  Deodată,  mugurii  au plesnit, petalele s-au desfăcut…creanga a înflorit.

Ori,  că aţi greşit şi sunteţi certaţi cu următoarea poveste:

 „ Cerşind din poartă în poartă, o apucasem pe drumul din sat, când carul tău de aur s-a ivit în zare, asemenea unui vis minunat.  Priveam cu uimire, întrebându-mă: Cine este Regele regilor? Speranţele mele au tresăltat de bucurie şi mă gândeam: S-a isprăvit cu zilele negre! Şi eram gata, aşteptând pomenile nemaivăzut de bogate, ce aveau să curgă, ploaie, pretutindeni în ţară.

 Carul s-a oprit  în dreptul meu. Privirea ta a căzut asupra mea şi ai coborât zâmbind. Am simţit că venise, în sfârşit, norocul vieţii mele. Atunci deodată, mi-ai întins mâna  dreaptă şi ai întrebat  blând:

 –Ce ai să-mi dăruieşti?

 ,,Ce joc regesc mai era şi acesta? Să întinzi mâna cerşetorului, pentru a cerşi de la el?” Eram încurcat şi stăteam nedumerit; nu ştiam ce să fac… într-un târziu am scos, încet din desagă, un bob micuţ de grâu şi ţi l-am dat… Seara târziu, nu mică mi-a fost mirarea, când, deşertându-mi sacul, am găsit un bob de aur printre bietele grăunţe…

 Atunci am plâns amar şi m-am întrebat trist şi  deznădăjduit:

 –De ce n-am avut oare puterea să-ţi dăruiesc totul?    (după R. Tagore)  

prof. Ileana Vasilescu

 


 

Despre exemplul personal în educaţie

Despre exemplul personal în educaţie

Lumea modernă este o lume a cuvântului. Relaţiile noastre, comunicarea, învăţarea, cumpărarea şi vânzarea, a face bani, educaţia, toate depind, folosesc, speculează cuvântul. Întrun fel lumea şi oamenii nu mai fac, ci vorbesc mult, mult.
Şi ca urmare a execesului omul, de la mic la mare, se apară nemaiauzind, nemaiascultând. Ne intra pe o ureche şi ne iese pe cealaltă…
Aceasta realitate este îngrijoratoare mai ales în educaţie.
Părinţii tind spre educaţia verbală ca mijloc unic. Această alegere este din păcate cel mai puţin adecvată şi fericita şi se face în detrimentul puterii exemplului.
Educaţia verbală dresează copilul. Urmarea unui astfel de dresaj este lipsa discernamântului. Incapacitatea de a discerne ne lipseşte de libertate şi inţelepciune în luarea deciziilor, ne face incapabili să ne conducem viaţa, în măsura în care aceasta este posibil.
Exemplul personal este metoda sănătoasă şi eficientă, DAR MAI ALES CU BĂTAIE LUNGĂ.
Adică: ex. Copilul îşi lasă lucrurile împrăştiate. Nu-l certăm. Strângem singuri sau împreună cu el, DE MULTE, FOARTE MULTE ORI, până o face singur.
Ştiu că pare ciudat, greu, inconfortabil. Dar puterea exemplului rezidă în faptul că cel care vede, participă, asistă are o trăire faţă de ceea ce se petrece. Trăirea şi mai ales tragerea concluziei se întâmpla în libertate, în lipsa oricarei presiuni, devine experienţă personală. Şi numai din aceste motive are şi efect, nu imediat dar de durată.
Disconfortul unei astfel de atitudini educaţionale decurge şi din faptul că presupune o întâlnire cu noi înşine, nu totdeauna plăcută pentru că trebuie să ne recunoaştem în o mulţime de gesturi, atitudini, replici ale copilului.
Nu! Vă asigur că n-a luat defectele numai de la celălalt părinte!
Apoi după ce ajungem la concluzia că avem ceva de schimbat e bine să şi o facem. Iar aici cu fapta e tare, tare greu. De aceea e mai uşor să-l admonestăm, pedepsim pe copil.
Pare că astfel ne-am făcut datoria şi suntem împăcaţi cu noi înşine: am făcut ce-am putut şi noi.

Dar dacă vrem mai mult, daca vrem sa fim un părinte inteligent începem să învăţăm…

prof. Ileana Vasilescu

Principiul ocrotirii sau despre precocitate

Principiul ocrotirii sau despre precocitate
Motto: să ne întrebăm ce copii lăsăm viitorului Pământ, dar şi ce Pământ lăsăm copiilor noştri…


     În general principiul ocrotirii copilului este cunoscut ca făcând parte din prima copilărie când se recomandă protejarea sugarului de întâlniri cu prea mulţi oameni, care trec prin universul şi câmpurile lui cu problemele lor fizice (boli) cu problemele lor sufleteşti (obsesii, dependenţe, patimi, frustrări, snobism) ca şi cele spirituale (materialism, ateism, bigotism, rock, concepţie limitată despre lume şi viaţă, etc.)
Această protecţie presupune o izolare a sugarului şi copilului până la 3 ani într-un mediu familial restrâns, neparticiparea la tot felul de sindrofii, party-uri, etc.  Sănătos pentru copil ESTE SĂ RĂMÂNĂ ACASĂ în timp ce părinţii socializează în afara căminului. După 3 ani această izolare este TREPTAT transformată în socializare a copilului cu persoane selectate. Această socializare are în vedere crearea unui cerc de prieteni adulţi, ai noştri, cu copii cam de aceiaşi vârstă cu a copilului nostru. Ştiind că micuţul imită atmosfera interioară a adulţilor din preajmă vom construi un grup de prieteni cu copii, care în mare au aceleaşi valori, aceleaşi principii de viaţă, aceleaşi maniere ca şi noi sau cel puţin nu contrazic valorile noastre.
În acelaşi sens la grădiniţă şi la şcoală, ca părinţi trebuie să ne implicăm în activităţi, să sprijinim educatoarea şi învăţătoarea, să creăm o atmosferă pozitivă.

Un alt aspect al ocrotirii este precocitatea

Copiii şi tinerii de azi vin din lumile spirituale cu abilităţi noi, cu capacitatea de a identifica esenţa, cu simţul valorii, cu un formidabil simţ al libertăţii autentice. Un nou principiu de evoluţie acţionează în lumea în care trăim. Gândirea se dezvoltă prin căutarea sensului şi adevărului, iar sensul şi adevărul îşi pierd valoarea fără fapta conştientă, dacă în domeniul simţirii nu există motivaţii suficient de puternice şi libertate. Libertatea de a-şi construi propria scară de valori, libertatea de alege singur să fie moral, libertatea de a se găsi pe sine şi a identifica propria misiune de viaţă, fără constrângeri economice şi politice.
Oricât ar părea de neverosimil cei tineri au o excepţională capacitate de a identifica valoarea mai ales la oameni. Şi atunci să ne mai mirăm că nu-şi ascultă părinţii, că nu merg cu bucurie la şcoală? Copilul şi tânărul vremii noastre au nevoie de experienţe potrivite etapei de dezvoltare generală şi individuală, au nevoie de iubire adevărată, de relaţii şi contacte de la Eu la Eu, de adulţi pătrunşi de un entuziasm sănătos pentru idealuri înalte, de bucurie de viaţă, de încredere în viitor.
Acest copil şi tânăr, născut în vremurile contemporane nouă este conştient (chiar dacă n-o poate spune!) că fiecare om este o întâlnire karmică, că fiecare om are o misiune şi lecţie de viaţă în această incarnare, că autentic înseamnă să fii tu însuţi cu adevărat, dincolo de convenţii şi prejudecăţi, dincolo de interese materiale imediate. Copilul, elevul, tânărul vor primi cu bucurie ceea ce le stimulează dezvoltarea şi evoluţia, tot ceea ce îi stimulează în drumul lor spiritual, socializarea autentică adică de la suflet la suflet, dezvoltarea vieţii sufleteşti, călătoria, cunoaşterea altor medii de viaţă şi cunoaşterea reală, nemijlocită a domeniilor muncii.
Ei au o mare deschidere şi înţelegere pentru spiritual, adesea capacităţi suprasenzoriale pe care părinţii le ignoră şi de aceea le inhibă ori le distrug. Vin pe Pământ din Cer cu misiuni karmice şi sociale clare şi mari pe care le conştientizează relativ repede.
Copii din ziua de astăzi sunt foarte, foarte precoci. La 3 luni îşi ţin şi întorc capul, la 4,5-5 luni stau în funduleţ, la 7-9 luni merg în picioare, vorbesc repede şi încep să dea răspunsuri pertinente. Toate aceste capacităţi sunt devansate cu câteva luni în primul an de viaţă şi chiar cu un an în prima copilărie (0-7 ani).
Mersul în picioare, verticalitatea sunt manifestări ale Eului. Trăim într-o epocă în care Eul, pe care ni l-a dăruit Cristos se manifestă cu pregnanţă. Şi o explicaţie a precocităţii, cea pozitivă, singura care trebuie să ne bucure, este această preponderenţă a manifestărilor Eului.
Pe de altă parte media, calculatorul, tehnologia, alimentele superchimizate (înlocuitori, E-uri), poluarea majoră la toate nivelele: sol, aer, apă, sonică, chimică, biologică (seminţe şi animale modificate genetic, clone), psihologică (manipularea), etc. Toate generează o precocitate nocivă pentru ei înşişi, pentru societate, pentru evoluţia Pământului.
În general părinţii români care au prejudecata că a fi deştept este cheia succesului, se bucură foarte tare privind această precocitate şi considerând-o superdotare a copilului şi dovada palpabilă că ei sunt la rândul lor deştepţi/inteligenţi.
Lucrurile nu stau aşa. Motivele precocităţii sunt cele de mai sus şi ca procentaj sunt nocive pentru copil şi societate. Societatea guvernată de politic şi economic a proiectat, anticipat şi s-a pregătit pentru această precocitate a copiilor. Şi a decis peste interesul copilului şi punctul de vedere al apărintelui, legiferând doar un an doi de stat cu copilul acasă cu copilul, mersul la creşă(care nici nu există la noi), la şcoală mai devreme, clase pregătitoare, la 6 ani în clasa I,etc.
În spatele acestei aşa zise alinieri la imperativele europene stau două motive:
1. Cu cât condiţionarea şi manipularea se face la vârste mai fragede, este mai eficientă.
2. Să ajungă aceşti copii cât mai repede la muncă şi să stea cât mai puţin la pensie.
Şi atunci privind aceste adevăruri vom mai da curs aşa zisei precocităţi a copilului?
Precocitatea este o realitate. Dar urmarea logică nu este trimiterea copilului în etapa următoare de viaţă, ci dimpotrivă, OCROTIREA COPILĂRIEI.
Mai devreme la grădiniţă (înainte de 3,5 ani) la şcoală (înainte de 7 ani împliniţi) înseamnă nu numai pierderea copilăriei, ci şi confruntarea mai devreme cu responsabilităţile(maturizare precoce), mai devreme la muncă.
Pentru care motiv trebuie să-i furăm copilului copilăria? Pentru care motiv trebuie să-i dăm brânci în viaţă?
Odată cu schimbarea dentiţiei, adică când copilului i-au căzut majoritatea dinţilor de lapte, forţele de creştere se metamorfozează în forţe de învăţare. Fără prezenţa acestor forţe de învăţare achiziţia de informaţie este de fapt o violare psihică, sufletească, spirituală. Şcoala bombardează copilul cu informaţie pe care el nu o poate procesa deoarece celula nervoasă se maturizează la 11 ani şi abia atunci poate fi folosită logica. Celula nervoasă se maturează prin mişcare fizică şi sufletească. Mişcare sufletească înseamnă trăirea basmelor, imaginilor, imaginaţie.
Dacă vă iubiţi copilul nu-i daţi brânci în viaţă, ocrotiţi-l, dăruiţi-i o copilărie lungă!!!
Stă în puterea părintelui să dăruie copilului o copilărie completă, luminoasă, ocrotită, pentru că prima copilărie este garanţia echilibrului şi curajului în faţa dificultăţilor şi dramelor vieţii…

prof. Ileana Vasilescu

Educarea copilului un drum spre noi înşine

Educarea copilului un drum spre noi înşine

Motto: A deveni om este o arta.   Novalis

   Dacă privim sugarul şi copilul mic vedem că ei sunt un imens organ de simţ. Prin  fiecare celulă a fiinţei lor ei absorb lumea, o fac a lor. Cu  toată fiinţa lor ei simt ce se petrece în preajma lor. Copilul  simte bucuria, mulţumirea, dragostea de viaţă, iubirea. Dar la fel de puternic simte micuţul îndoielile şi mâhnirile mamei, fricile de tot felul, furia cu care tatăl trânteşte o uşă  când este supărat, nemulţumirea  pentru viaţa pe care o duc, neîmpăcarea cu propria soartă, înclinaţia de a vedea doar partea goală a paharului, lipsa idealurilor…

   Nu doar  simt, ci curând încep să le imite sufleteşte, însuşindu-şi-le ca pe o matrice sufletească, care va deveni felul lor de a fi şi de a privi viaţa.(Vi se întâmplă să ţipaţi întocmai cum ţipa mama  la voi când eraţi copil?) Adică copilul de azi/ maturul de mâine  va fi interior un mânios, un nemulţumit, un fricos, un disperat, un învins în faţa vieţii, dacă aceasta era atmosfera sufletească a părinţilor.

 

Când copilul învaţă să vorbească, el îşi imită părinţii, educatoarea. Va vorbi cum vorbesc ei. Copilul  nu face în primă fază legătura cuvânt obiect, ci el înţelege gândul părintelui. Adică el aude în interiorul lui gândul părintelui. Astfel el va imita vorbirea şi gândirea  frumoasă a  părintelui, dar şi lipsa de logică, subiectivismul, materialismul, incorectitudinea. Gândul părintelui poate fi atât de puternic încât copilul să facă din realizarea lui scopul vieţii sale, ceea ce adesea este în contradicţie cu   karma lui.

Îi  cerem copilului să nu mintă, să nu fure, să fie corect, în timp ce noi facem toate acestea pentru că, vezi Doamne! nu se poate să nu minţi…etc. La 9 ani copilul devenit foarte critic, simte, vede, înţelege toate aceste incorectitudini şi imoralitatea noastră şi ajunge în mare impas. Oamenii pe care îi respecta: părinţi, bunici, profesori nu sunt modelele de care are el nevoie în virtutea adevărului că un om liber poate fi crescut doar de un om liber, un Eu poate creşte doar în ambianţa altui Eu, omul moral are nevoie în copilărie şi adolescentă de un model pe care să-l respecte şi să-l urmeze.

Din cele de mai sus s-ar putea crede că ar trebui să fim perfecţi pentru a educa. Dar ce ne facem pentru că nimeni nu este perfect? Puţini  oameni sunt echilibraţi, armonioşi, înţelepţi.

Când copilul este mic, părintele plin de avânt face planuri minuţioase pentru educarea şi soarta lui. Dar nu aceste planuri şi nici confortul material nu  îl edifică şi educă pe copil, ci  felul în care acţionează, simte şi gândeşte părintele.

Nu teoriile noastre îl educă pe copil, ci faptele noastre. Educăm copilul prin ceea ce suntem!

 Nu copilul trebuie schimbat, ci noi înşine, felul în care gândim, simţim, acţionăm.

Nu asupra copilului  să acţionăm, ci asupra noastră. Fac foarte mult pentru copilul meu şi singurul lucru adevărat, atunci când mă îndrept spre mine însumi, mă cunosc, îmi atenuez prin autoeducaţie defectele, îmi pun problema să devin un om armonios.

Educarea copilului este de fapt un drum spre noi înşine.

Poate fi educator doar cel care lucrează neîncetat  la propria educaţie, pentru că numai cine se autoeducă poate educa pe altul şi poate învăţa pe altul, doar cel care este gata să să primească învăţături de la cei din jur, şi chiar de la copii, cel care poate câştiga afecţiunea celorlalţi, cu atât mai mult cu cât se va iubi pe sine mai puţin, că va fi cu atât mai stimat cu cât va şti  să-şi păstreze respectul de sine şi are convingerea că poate dezvolta forţele sale interioare metamorfozând cea ce în el ridică obstacole şi rezistenţă, spune R.Steiner.

Pentru a putea fi părinţi şi educatori conştienţi şi capabili să ne ajutăm copilul să devină un om armonios, conştient, creativ şi liber, o binecuvântare pentru cei din jur, este necesar să ne cunoaştem, să ne autoeducăm, să fim cât ne-a fost dat să fim.

 

                       Ileana Vasilescu