Category Archives: Şcolarul

Cum ţin copiii postul?

Cum ţin copiii postul?

În mod normal un copil între 0 şi 12 ani nu ţine postul, în sensul tradiţional, însă are nevoie sa fie  educat în spiritul postului, adică al ascezei liber consimţite ca măsură a  sănătăţii sufletesc-spirituale.
Pentru cei mici între 2 şi 10 ani aş recomanda o disciplină sufletesc-spirituală care ar consta în trei lucruri: lecturi potrivite din Biblia pentru copii, povestiri sfinte zilnice şi un arbore al cuminţeniei.

pastiÎn mod normal un copil între 0 şi 12 ani nu ţine postul, în sensul tradiţional, dar el trebuie educat în spiritul postului, adică al ascezei liber consimţite ca măsură a  sănătăţii sufletesc-spirituale.
Pentru cei mici între 2 şi 10 ani aş recomanda o disciplină sufletesc-spirituală care ar consta în trei lucruri: lecturi potrivite din Biblia pentru copii, povestiri sfinte zilnice şi un arbore al cuminţeniei.
A. Voi începe cu ultimul. Se ia o foaie mare de bloc de desen şi în funcţie de vârsta copilului se desenează împreună cu copilul un copac, de preferinţă măr (are coroana rotundă) aşa cum este el primăvara fără frunze. Desenul se fixează în perete fie în living, fie în camera copiilor. Apoi dintr-o foaie roz pal se decupează flori mici, cu cinci petale, 40 la număr, care se ţin într-un pliculeţ, ori cutie de lemn frumoasă. Florile pot fi făcute din mătase sau fetru dacă avem talent şi iniţiativă. Le propunem copiilor să facem lui Cristos în fiecare zi de post ca dar o faptă frumoasă sau cuminţenia noastră (strădania de a fi cuminte). În fiecare seară punem în pom darul copilului pentru Cristos, o floare de măr…La Înviere vom avea un minunat pom sufletesc înflorit.
B. La culcare sau în alt moment al zilei spunem o poveste despre micul Iisus ori despre faptele lui Cristos folosind poveşti adunate în acest scop. Ar trebui să fie 40 la număr. Se pot adăuga poveşti cu tâlc despre generozitate, iertare, dar, ajutor, dragostea de aproape, fapta bună.

C. Citirea din biblie cere multă diplomaţie atât în crearea atmosferei cât şi în alegerea pasajelor.  Asta presupune ca citim  mai întâi noi înşine şi să alegem. Acum putem vorbi altfel despre rugăciune. Copilului îi face bine să ştie rugăciuni, să spună rugăciuni. Acum se pot învăţa rugăciuni ori cântece religioase frumoase.
Educaţia spirituală este un act de respect al libertăţii individului. Ştiu că în ziua de azi mulţi sunt atei. Din discuţiile mele cu ateii am constatat că şi ei cred în ceva sau cineva: un architect, un principiu, o raţiune supremă.
A confunda defectele preoţilor ca oameni şi ale bisericii ca instituţie cu credinţa în Dumnezeu şi a refuza copiului accesul la spiritual este o decizie de mare importanţă şi cu consecinţe imediate şi de perspectivă în educaţie.
pe de altă parte copilul dar şi adolescentul şi tânărul au nevoie să vadă că şi noi ca adulţi recunoaştem şi respectăm o autoritate.
Singura autoritate autentică este Dumnezeu.
Dorul după spiritual şi absolut nedecodificat duce la paleative ca: drogul, alcoolul, sexul, alte patimi.

prof. Ileana Vasilescu

A. Voi începe cu ultimul. Se ia o foaie mare de bloc de desen şi în funcţie de vârsta copilului se desenează împreună cu copilul un copac, de preferinţă măr (are coroana rotundă) aşa cum este el primăvara fără frunze. Desenul se fixează în perete fie în living, fie în camera copiilor. Apoi dintr-o foaie roz pal se decupează flori mici, cu cinci petale, 40 la număr, care se ţin într-un pliculeţ, ori cutie de lemn frumoasă. Florile pot fi făcute din mătase sau fetru dacă avem talent şi iniţiativă. Le propunem copiilor să facem lui Cristos în fiecare zi de post ca dar o faptă frumoasă sau cuminţenia noastră (strădania de a fi cuminte). În fiecare seară punem în pom darul copilului pentru Cristos, o floare de măr…La Înviere vom avea un minunat pom sufletesc înflorit.
B. La culcare sau în alt moment al zilei spunem o poveste despre micul Iisus ori despre faptele lui Cristos folosind poveşti adunate în acest scop. Ar trebui să fie 40 la număr. Se pot adăuga poveşti cu tâlc despre generozitate, iertare, dar, ajutor, dragostea de aproape, fapta bună.

C. Citirea din biblie cere multă diplomaţie atât în crearea atmosferei cât şi în alegerea pasajelor.  Asta presupune ca citim  mai întâi noi înşine şi să alegem. Acum putem vorbi altfel despre rugăciune. Copilului îi face bine să ştie rugăciuni, să spună rugăciuni. Acum se pot învăţa rugăciuni ori cântece religioase frumoase.
Educaţia spirituală este un act de respect al libertăţii individului. Ştiu că în ziua de azi mulţi sunt atei. Din discuţiile mele cu ateii am constatat că şi ei cred în ceva sau cineva: un architect, un principiu, o raţiune supremă.
A confunda defectele preoţilor ca oameni şi ale bisericii ca instituţie cu credinţa în Dumnezeu şi a refuza copiului accesul la spiritual este o decizie de mare importanţă şi cu consecinţe imediate şi de perspectivă în educaţie.
Pe de altă parte copilul dar şi adolescentul şi tânărul au nevoie să vadă că şi noi ca adulţi recunoaştem şi respectăm o autoritate.
Singura autoritate autentică este Dumnezeu.
Dorul după spiritual şi absolut nedecodificat duce la paleative ca: drogul, alcoolul, sexul, alte patimi.

prof. Ileana Vasilescu

http://artadeaeduca.ro/cursuri/sa-ne-pregatim-de-pasti-impreuna-cu-copiii-2/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-pentru-parintele-cu-copil-de-la-0-la-5-ani/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copil-de-6-7-ani/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copii-de-8-9-ani/

 http://artadeaeduca.ro/cursuri/al-doilea-rubiconpreadolescentul-perioada-10-%c2%bd-12-%c2%bd-ani/

 

Fazele de dezvoltare ale omului din punct de vedere a educației

Fazele de dezvoltare ale omului din punct de vedere a educației

Motto: Din fiinţa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine,
punctele de vedere pentru educaţie.
R.Steiner
Omul nu este numai o fiinţă care se naşte fizic şi apoi îşi dezvoltă o personalitate şi calităţi spirituale în corpul fizic în contact cu lumea. Copilul, la naştere, are un corp format prin ereditate şi o individualitate spirituală proprie, adică fiecare din noi are la naştere atât un potenţial genetic cât şi unul biografic. Potenţialul biografic înseamnă încarnări succesive ale acelei entităţi umane dar şi evoluţia văzută ca reîncarnare a Pământului. Acest potenţial biografic este reflectat în conştienţă ca Eu, miezul tainic şi profund al fiinţei noastre. Împulsurile şi instinctele se ridică din trup căutând satisfacţia şi sunt trăite în suflet.
Prin spirit omul aparţine Lumii spirituale, prin corp omul aparţine Pământului. Între spirit şi corp se află sufletul. El primeşte impulsuri din ambele direcţii: şi din lumea spirituală şi din lumea terestră. Eul şi corpul se întâlnesc într-o zonă intermediară numită SUFLET. Astfel Omul devine o fiinţă tripartită şi cetăţean a două lumi: Lumea Spirituală şi Lumea Terestră.
Ziua, sufletul şi spiritul nostru sunt pe Pământ, noaptea în somn ele călătoresc în Lumile Spirituale, independent de voinţa noastră. Una din sarcinile actualei încarnări este conştientizarea legăturii cu Spiritualul.
Viaţa omului poate fi împărţită în etape de 7 şapte ani. Aceste perioade au anumite caracteristici, care le diferenţiază clar. Cercetând raportul individului cu lumea vom constata următoarele:
În prima etapă, de la 0 la 7 ani, omul trebuie să deprindă facultăţi foarte importante pentru dezvoltarea sa ulterioară: mersul, vorbirea şi gândirea, care deosebesc pe om de animal. Printr-un superb efort, omul cucereşte poziţia verticală şi ridicându-şi ochii spre înalt, spre nemărginirea cerului, învinge gravitaţia şi stabileşte un echilibru între pământ şi cer. Apoi încet, între unu şi trei ani învaţă să vorbească.
În primii ani de viaţă, adică în etapa de sugar şi copil mic, principala caracteristică este imensa deschidere a copiilor spre ceea ce îi înconjoară. Ei nu opun rezistenţă faţă de ceea ce vine din mediul (fizic, sufletesc şi spiritual) din jurul lor, întâmpină lumea cu o încrdere nelimitată şi asimilează totul. Toate simţurile lor sunt deschise, iar răspunsul lor personal la stimuli, este imitaţia şi mimetismul. Prin imitaţie li se deschid porţile condiţiei de om, prin imitaţie învaţă să vorbească, prin imitaţie face copilul cunoştinţă cu relaţiile bune sau rele dintre oameni, şi în mod subtil, prin imitaţie, se pun bazele viitorului simţ moral şi sistem de valori. Relaţia principală cu lumea din jur este din exterior spre interior. Experienţele nu sunt asimilate de Eu.
În a doua perioadă, de la 7 la 14 ani copilul deja are o lume a lui, o lume proprie, separată de restul lumii. În propria împărăţie, separată de lumea comună, considerată reală, printrun zid de nepătruns, care îl protejează de realitatea adulţilor, adesea traumatizantă. Aici totul este posibil, este o lume bogată în personaje fabuloase, o lume, în care totul se poate îndeplini, orice dorinţă, orice vis. Şi în această lume se nasc seminţele magice ale grădinii sufleteşti secrete a omului adult. Lumea exterioară nu pătrunde decât filtrată, orice element străin fiind adaptat şi abia apoi primit. Copilul este prin definiţie fericit şi vesel, acestea pierind, când se simte invadat sau scos din lumea lui. Concluzie: copilul este o lume închisă. Forţele Eului radiază numai până la graniţele propriei lumi. Lumea exterioară nu mai părtunde nestânjenită în interior, ci este” prelucrată”, „digerată”.
În perioada a treia, de la 14 la 21 de ani. La şocul pubertăţii zidurile lumii, despre care am vorbit, sunt fisurate ori sparte şi se prăbuşesc, lăsând adolescentul faţă în faţă cu realitatea, pe care acum el doreşte să o cucerească din viitor, pentru că a dobândit unitate şi robusteţe sufletească în etapa anterioară. El a descoperit un centru în interiorul său, în lumea lui personală şi acest centru este propriul Eu.
Acum direcţia principală este dinspre interior spre exterior. Tânărul încearcă să cucerească şi să transforme lumea exterioară.
În perioada 21-42 de ani, adică trei etape de 7 ani, este o perioadă de echilibru: activitatea se dirijează spre exterior şi alternează cu experienţele, ce vin din lumea exterioară, se realizează la vârsta adultă.(21-28, 28-35, 35-42)
În perioada următoare 42-75 de ani, activitatea spre exterior scade treptat, iar prelucrarea împresiilor creşte. Prin aceasta se formează acea înţelepciune contemplativă specifică unei bătrâneţi sănătoase. Este o stare foarte asemănătoare cu a copilului mic, diferenţa fiind că lumea exterioară este concentrată în focarul Eului. Dar această concentrare în interior poate avea două aspecte opuse: concentrarea pe Eu care înseamnă urmarea conştientă a unei căi spirituale oricare ar fi ea şi concentrarea pe Ego, care înseamnă sete de putere, poziţie socială, posesie de bunuri, adică concentrare pe valori pământeşti, inutile în viaţa dintre moarte şi o nouă viaţă.
Viaţa omului are etape de 7 ani. Fiecare etapă este guvernată de entităţile dintr-o anume sferă planetară, după cum fiecare din cei 7 ani ai respectivei etape este la rândul său guvernat de o sferă panetară.
Caracteristica fiecărui an, influenţă planetară.
1 an-Luna-vointa
2 ani-Venus-iubire
3 ani-Mercur-comunicare
4 ani-Marte-alege în libertate un drum
5 ani-Soare- încrederea-descoperirea marii comunităţi
6 ani-Jupiter-începe să facă pentru ceilalţi
7 ani-Saturn-separarea de familie şi descoperirea unei alte comunităţi.
Ileana Vasilescu
Bibliografie:B.C.J.Lievegoed-Fazele de evoluţie ale copilului
Curs C.Bee- Copilul de la 0 la 7 ani şi culorile
R.Steiner- Antropologia ca bază a pedagogiei

http://artadeaeduca.ro/cursuri/sa-ne-pregatim-de-pasti-impreuna-cu-copiii-2/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-pentru-parintele-cu-copil-de-la-0-la-5-ani/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copil-de-6-7-ani/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copii-de-8-9-ani/

 http://artadeaeduca.ro/cursuri/al-doilea-rubiconpreadolescentul-perioada-10-%c2%bd-12-%c2%bd-ani/

Libertate-autoritate

Libertate-autoritate

Puncte de vedere privind libertatea

 Libertatea este una dintre cele mai delicate probleme când vorbim despre educaţie şi unul din principiile  educaţiei sănătoase.

Respectarea libertăţii e  o problemă, la care puţini se gândesc, când este vorba de copil şi educaţie. Ce înseamnă libertate? Libertate autentică înseamnă să respecți libertatea celorlalţi, să îţi asumi răspunderi.

Cum abordăm libertatea, când este vorba de copil? Îl învăţ pe copil, în  forme potrivite vârstei copilului, că libertatea lui se termină, unde începe libertatea celuilalt om. Implicit, copilul trebuie să ştie că anumite lucruri sunt permise şi altele nu. Aceasta se  face  uşor, la vârste foarte mici prin formulările folosite. Nu interdicţii, ci formule de genul: acum ai voie, să mergi în camera ta…, ai voie, să te joci…, ai voie, să te speli pe mâini,… acum ai voie, să-mi povesteşti… astfel, uşor şi frumos copilul înţelege, că există şi …nu este voie….Iar când vei spune nu este voie, cuvintele vor avea greutatea şi însemnătatea necesare. Vom  continua cu forme potrivite diferitelor vârste.

Când  impun modul meu de a gândi, felul meu de a concepe viaţa, principiile, valorile mele, încalc libertatea micului om. Copilul, adolescentul şi tânărul vor crede în anumite valori şi principii şi vor avea tăria să le urmeze, numai când au ajuns la ele prin proprie experienţă şi convingere şi nu când le-au fost impuse. Pentru orice individ au mai mare valoare propriile experienţe. Nu-i voi spune copilului: este rău să minţi, să omori, să furi, să înşeli!

 La vârsta potrivită, adică 8 ani îi voi povesti alternativ o fabulă şi o poveste cu sfinţi, lăsându-l să tragă singur concluzia că e rău să…e bine să…

La nouă ani se povesteşte Vechiul Testament, adică povestea unui popor, care după ce a primit în dar legile, ce făceau viaţa fericită, le-au călcat constant, suportând apoi consecinţele. Lăsăm copilul, să aibe trăirea că regula călcată are totdeauna consecinţe. Este  mult mai important să îl învăţ pe copil să observe viaţa, fenomenele, faptele, să-i construiesc o gândire vie, prin care el să poată lega observaţiile făcute şi-l las să tragă concluziile. Nu îi impun modul meu de gândire, principiile mele, prejudecăţile, limitele mele. Până la urmă, ce este vestita noastră experienţă? Suma eşecurilor noastre! Îl las să-şi construiască propriul punct de vedere.

Libertate fără respect nu poate exista! Să ne respectăm copilul, adolescentul! Ce este de respectat la copil şi adolescent? Omul care va fi, spiritualul din el! Spiritual, copilul este totdeauna mai avansat decât noi şi alegându-ne de părinţi, ei ne-au onorat! Conştientizând că este nevoie de acest respect, vom fi părinţi mai buni, mai eficienţi, apropiaţi de copilul nostru.

Puncte de vedere privind autoritatea

Părinţii  îşi doresc un copil, care să-i respecte şi asculte, dar care să fie capabil de autodeterminare în viaţă…

Marea  problemă a oricărui educator şi părinte este autoritatea. Cum ne-o construim, cultivăm, care sunt limitele ei ? Cum facem să nu fim nici prea autoritari, nici tiranici, dar nici lipsiţi de autoritate? Ce rol are şi cum se administrează pedeapsa şi răsplata, care este raportul benefic dintre ele? Face copilul ce vrea el sau ce credem noi, că trebuie să facă? Care este raportul autoritate-libertate?

Relaţia de autoritate dintre copil şi părinte  să fie invers proporţională cu vârsta.

1. La  vârste mici el trebuie să asculte, în totalitate, de părinte. Cu cât autoritatea părintească sănătoasă este mai mare, cu cât copilul mic vieţuieşte mai nuanţat respectul pentru adulţi, cu atât mai autentică va fi libertatea lui la tinereţe şi maturitate. Autoritatea îl face pe copilul de la 0 la 7 ani să se simtă ocrotit şi fericit. Aşa zisa libertate, prin care i se permite orice, nu face decât să aducă copilul la isterie interioară, continuă nemulţumire şi agresivitate. Desigur că nu vedem asta la propriul copil, dar la copiii altora vedem cu uşurinţă şi concluzionăm: este răsfăţat şi obraznic!

 2. Odată  cu vârsta şcolară această autoritate a educatorului (părinte, profesor) trebuie să înceapă să se diminueze în favoarea autodeterminării. Trecem de la : faci aşa! ai voie să…(0-9 ani), la : se face aşa, pentru că..(9-14 ani) şi ce decizie ai luat… (după 14 ani). La adolescenţă, noi ca părinte, profesor, însoţim fiul şi fiica în dobândirea autodeterminării, ajutându-i să se cunoască şi să conştientizeze valorile, pe care le-a primit, printr-o educaţie corectă, la vârstele mici. Acum argumentăm deciziile luate, îl consultăm pe adolescent şi încercăm să-l facem să vieţuiască adevărul cuprins în decizia noastră.

 3. Tânărul ne informează despre hotărârile lui, iar opoziţia noastră categorică este şi ridicolă şi nocivă, pentru că îl face să se încăpăţâneze şi să persiste în eroare. Are nevoie să-i arătăm încredere şi iubire. Ar trebui să ne bucurăm că ia decizii pentru că astfel se şcoleşte în autodeterminare, care face omul liber. Nu ne dorim un fiu-fiică dependenţi material şi sufleteşte de noi sau de alţii. Atunci trebuie să-l învăţăm să ia decizii, chiar dacă mai şi greşeşte.

 Adevărata autoritate se construieşte prin: IUBIRE, ADEVĂR, COMUNIUNE. Copilul nostru, ca orice om, are şi defecte şi calitaţi şi ar trebui să-l cunoaştem şi să putem să-l iubim, aşa cum este el în realitate, să nu ne ruşinăm cu el, să nu fim permanent nemulţumiţi, dar nici să-l lăudăm pentru orice prostie. Raportul nostru personal, interior cu adevărul zideşte adevărata autoritate. Adică să putem recunoaşte interior, am greşit, într-o situaţie similară voi proceda altfel: conform cu adevărul, moralitatea, dreptatea generală,  nu a mea…asta înseamnă raportul nostru cu adevărul.

De la opt ani jumătate – nouă ani, copilul devine critic şi înregistrează toate incorectitudinile noastre de comportament, sentiment şi gândire, deşi, întrebat, nu le-ar putea explica în cuvinte. Trebuie să nu ajungem în postura ilustrată de proverbul: fac ce face popa, nu ce zice popa…Este important, ca prin tot ce facem, simţim, gândim, să ne situăm în sfera adevărului. Când cerem copilului să spună la telefon, că nu suntem acasă, sau facem compromisuri, pe care i le explicăm ca diplomaţie sau deşteptăciune, să conştientizăm, că minţind, ne pierdem autoritatea în faţa lui!

Adevărata zestre, pe care o dăm copilului este o copilărie luminoasă, prin adevăr, iubire, comuniune sufletească, ocrotire şi frumuseţe. Numai o astfel de copilărie îl face, pe adult să reuşească în viaţă, prin echilibrul interior, pe care i-l dă. Echilibrul     interior  te face liber cu adevărat.

 prof. Ileana Vasilescu

http://artadeaeduca.ro/cursuri/sa-descoperim-lumina-sanzienelor-2/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-pentru-parintele-cu-copil-de-la-0-la-5-ani/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copil-de-6-7-ani/

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copii-de-8-9-ani/

 http://artadeaeduca.ro/cursuri/cum-sa-l-faci-pe-copilul-tau-sa-se-indragosteasca-de-lectura/

 http://artadeaeduca.ro/cursuri/al-doilea-rubiconpreadolescentul-perioada-10-%c2%bd-12-%c2%bd-ani/


Aşteptarea Crăciunului sau faţă în faţă cu noi înşine…

Aşteptarea Crăciunului sau faţă în faţă cu noi înşine…


    În această perioadă a anului, lumina vie a Soarelui scade tot mai mult, iar sporirea forţelor nopţii indică  starea spirituală, prin care omenirea vieţuieşte  apropierea evenimentelor petrecute în Palestina, cu două mii de ani în urmă. Datorită  jertfei   lui Christos, a devenit posibilă salvarea omenirii. Legat de a patra mare jertfă, noi ne amintim în fiecare an, în ziua de 25 Decembrie, de naşterea pământească a  lui Iisus Nazarineanul.

  Perioada  până la Crăciun, aşa numitul Post, este  vremea încercărilor lăuntrice. Din acest motiv este necesară pentru fiecare om o  fortificare a forţelor moral-sufleteşti, exersarea celor 4 virtuţi, legată de fiecare sfert de Post: Dreptatea, Echilibrul interior, Curajul, Înţelepciunea.

R.Steiner caracterizează această perioadă a anului, drept vremea Ispitirii prin Rău, căci în această vreme intervin puterile  Luciferice şi Ahrimanice atacându-l pe om, iar şi iar,  cu o putere deosebită, în forme tot mai subtile, neașteptate și răvășitoare.

    Răul a apărut în evoluţia cosmică și umană prin faptul că oamenii s-au rătăcit în cursul încarnărilor lor într-un sens sau altul şi că neajungând întotdeauna să stabilească echilibrul, Karma i-a constrâns să facă acest lucru ulterior. Astfel că, ceea ce n-a putut face într-o viaţă – deoarece n-a găsit justa măsură – omul trebuie să realizeze în cursul evoluţiei viitoare. Dacă te rătăceşti într-o direcţie, eşti obligat pe urmă, poate chiar în viaţa următoare, să mergi în direcţia opusă, până ajungi, încetul cu încetul, la echilibru. Dacă altădată acţiunea Răului apărea ca o ispitire venită din afară, după începutul epocii sufletului conştienţei, ea a devenit un proces pur lăuntric.   Din acest motiv, astăzi, puterile ispititoare îl întâmpină pe om în profunzimile  ascunse ale fiinţei sale şi el nu poate să le contracareze decât prin eforturi proprii individuale, interioare,în deplină libertate. Sufletul  omenesc trebuie să realizeze în această perioadă a anului, o repetare lăuntrică a faptelor cosmice ale lui Iisus Cristos prin întărirea propriilor forţe moral-sufleteşti.

   Răul, imoralitatea implică întotdeauna o distrugere, însă chiar din clipa în care omul recunoaşte că, dacă face răul distruge ceva, atunci binele îl învăluie şi  el se  poate îndrepta. De aceea, în timpul  Postului, este benefic pentru  fiecare  de a dezvolta anumite însuşiri. Sufletul omenesc este întâmpinat, în intervalul   de la sărbătoarea lui Mihael până la Crăciun de patru căi de ispitire,  deosebit de puternice în timpul aşteptării Crăciunului. Şi el se poate apăra şi opune răului exterior şi lăuntric în patru feluri. Adică  prin însuşirile  cunoscute ca cele  4 Virtuţi platonice: dreptatea, prezenţa  de spirit, cumpătarea şi  înţelepciunea.

          Primul sfert al postului, al a aşteptării Crăciunului. Omul trebuie să exerseze, prin concentrare meditativă, zilnic, dezvoltarea cu tărie în sufletul său a sentimentului legat de Virtutea Dreptăţii Karmice universale şi individuale.   Puterile  ispititoare: Lucifer şi Ahriman se manifestă prin atacul asupra corpului fizic. Ele vor să-l înşele pe om convingându-l că cel mai important este materialul, şi că o viaţă are omul! încercând astfel să tulbure raportul just dintre Om şi Lume. Dacă omul cade în această ispită, îl ameninţă pericolul de a-şi pierde sentimentul lăuntric de independenţă şi verticalitatea sufletească.

 Pentru  a preîntâmpina această primă ispită, omul are nevoie să dezvolte  în sufletul său virtutea dreptăţii: adică sentimentul lăuntric de veneraţie şi recunoştinţă faţă de puterile Cosmice, care se găsesc pretutindeni atât în natură, cât şi în om. Aceste puteri  izvorăsc din cercul celor Doisprezece iniţiaţi Cosmici, marii păzitori ai dreptăţii atotcuprinzătoare. Sentimentul dreptăţii îl putem vieţui şi atunci când, în faţa diferitelor încercări la care suntem supuşi (boală, evenimente exterioare, etc.), căutăm să manifestăm înţelegere şi chiar recunoştinţă faţă de posibilităţile de compensare a greşelilor sau păcatelor săvârşite în vieţile anterioare. Prin această „dreptate” compensatoare, care se exercită prin toată complexitatea sa, datorită intervenţiei forţelor spirituale în viaţa noastră, noi reuşim să eliberăm,  din astralul  sau Eul nostru, forţe ce ne-ar trage înapoi în evoluţie. Meditând îndelung asupra originii „necazurilor” noastre, şi exersând această virtute a dreptăţii, se realizează totodată şi un echilibru lăuntric sufletesc, în care sentimentele de pace, linişte şi împăcare înlocuiesc starea zbuciumată a sufletului nostru.

              Al doilea sfert al aşteptării Crăciunului. Acum puterile răului îl asaltează pe om mai mult în corpul său eteric, voind să răscolească în interiorul său acele însuşiri care duc la creşterea dorinţelor egoiste, necumpătate, la o intensificare a poftelor, a lăcomiei. Toate aceste sentimente şi trăiri se folosesc de egoismul nostru, încă foarte puternic, de iubirea de sine, care se cuibăreşte şi ne dirijează adesea din adâncurile ascunse ale conştiinţei  şi caracterului nostru şi se manifestă în tot ce este  unilateral,  nu cuprinde   pe cei  din jur,  trezind în noi dezlănţuiri asemenea unor furtuni teribile (mânie). Acest tumult se manifestă prin pervertirea darului vorbirii, în noi (înjurăm, blestemăm, jignim). Forţele răului încearcă să folosească vorbirea ca pe o  armă în folosul lor şi  transforme limba noastră într-un izvor otrăvitor, pentru a o împiedica să fie  expresie a spiritualului.

    Această influenţă în corpul nostru eteric, poate fi împiedicată prin forţa sufletului nostru, dezvoltând „Virtutea cumpătării şi a chibzuinţei” şi în  vorbire. În  această săptămână putem să medităm şi la exerciţiul Cuvântul just, recomandat de R. Steiner ca meditaţie săptămânală pentru  luni. „De pe buzele celui ce se străduieşte spre o dezvoltare superioară să vorbească numai ce are sens şi importanţă. Orice  vorbire de dragul vorbirii (flecăreală, pentru a-ţi trece timpul), este dăunătoare.  Să se evite conversaţia obişnuită în care se amestecă de toate; să nu se evite însă orice contact cu oamenii pentru a putea realiza cele de mai sus. Căci tocmai prin comunicare, vorbirea, treptat, poate deveni plină de sens. Orice spui şi orice răspunzi să fie cu conţinut şi bine chibzuit. Nu vorbi niciodată fără rost. Taci cu plăcere. Ascultă mai întâi liniştit şi apoi prelucrează”.

 Al treilea sfert al aşteptării Crăciunului. În această perioadă fiinţa noastră trebuie să dezvolte  virtutea  curajului, a  prezenţei de spirit. Exersarea curajului fizic e importantă  pentru contracararea atacurilor şi încercărilor din Post, de exemplu  minciuna, dar creează nucleul facultăţilor spirituale necesare omului, pe drumul dezvoltării sale spirituale. Este esenţa acelui curaj, care va trebui dezvoltat pentru a face faţă scindării forţelor gândirii, simţirii şi voinţei, unite întro legătură organică. Puterile Luciferice şi Ahrimanice se apropie  de corpul astral. Ele vor să trezească în el toate pasiunile posibile, printre care frica, sentimentul  de teamă ce  îndreaptă fiinţa omului spre o aplecare puternică spre minciună.  Fiecare  neadevăr răsare din frica subconştientă, iar exprimarea  celui mai neînsemnat adevăr, pretinde un curaj deosebit. Orice  nerăbdare, faţă de gândurile şi părerile semenilor noştri, se naşte dintr-o laşitatea subconştientă. Faţă de aceste ameninţări, virtutea curajului sau a prezenţei de spirit prelucrate ca exerciţii efective  pregătesc capacitatea, forţa interioară necesară pentru a nu te pierde în faţa unor situaţii concrete. Un bun exerciţiu săptămânal recomandat de R.Steiner, care este legat de a treia săptămână a Postului, este: Dă atenţie gândurilor tale! Gândeşte numai lucruri importante. Învaţă  ca în gândurile tale să deosebeşti esenţialul de neesenţial, eternul de trecător, adevărul de părerea personală. Când asculţi pe semenii tăi încearcă în interior să fii liniştit şi să renunţi,  în gânduri  şi  sentimente, la orice aprobare, dar mai ales la orice judecată sentenţioasă (critică, dezaprobare).
Ultimul sfert al  aşteptării Crăciunului.  . Săptămânile dinaintea Crăciunului sunt perioada  cea mai agitată şi grea. Are  nevoie de cea mai largă deschidere a sufletului pentru a primi în sine înţelepciunea universală legată de apropierea sărbătoririi evenimentelor  importante pentru evoluţia omenirii, a căror reflectare acţionează puternic şi în zilele noastre.  Cea mai încercată parte a omului acum este însuşi Eul său. Lucifer şi Ahriman atacă elementul cel mai dezvoltat şi mai interior al omului. Răstimpul  cel mai apropiat de Crăciun  este cel mai lipsit de călăuzirea cosmică superioară. Acum înţelepciunea universală, inclusiv gândurile Îngerului păzitor se îndepărtează de om şi omul trebuie să meargă  pe calea vieţii, folosind resursele interioare proprii.   În această săptămână este necesară exersarea unei noi însuşiri, şi anume Virtutea înţelepciunii care îi dă  posibilitatea cunoaşterii de sine, exersând o cercetare meditativă  asupra întregii sale deveniri. Aceasta reprezintă de fapt forţa prin care el poate să se înalţe singur din Eul său superior, nemuritor.

    Prin dezvoltarea curajului, exerciţiul practicat în a doua săptămână a Postului şi a prezenţei de spirit,  omul este călăuzit să exerseze  amintirea obiectivă a evenimentelor din anul ce s-a scurs. Această însuşire va fi  folosită  la vieţuirea celor 12 Nopţi Sfinte.

                                                                       

                                                                        Ileana Vasilescu

bibliografie: S.Prokofieff-Cursul anului şi R.Steiner exerciţii pentru zilele săptămânii.

Cum hrănim un copil cu nevoi spirituale mari…

Cum hrănim un copil cu nevoi spirituale mari…

 

 Toți copiii au nevoi spirituale de împlinit, dar sunt o bună parte din ei care au nevoi spirituale mari. O prietenă învățătoare mi-a arătat un desen al unei fetițe de la pregătitoare…un desen răscolitor: o cruce foarte apăsat desenată, de culoare închisă, care în partea de sus avea coroană de copac, ca și cum crucea ar fi fost trunchiul și ramurile copacului. Erau 3 variante, toate la fel de răvășitoare…Era clar un copil cu nevoi spirituale mari…

Apoi au venit întrebările: Ce să fac? Cum să fac?  …ca să-i hrănesc nevoile spirituale?

Copilul care nu primește hrană spirituală  suferă teribil. Nu știe să spună asta, dar se poate îmbolnăvi, poate deveni agresiv, asocial, poate face un desen, poate exprima cumva această suferință. Depinde de noi să știm să auzim strigătul lui de ajutor. Și doar noi ca adulți, care ne-am asumat educarea și creșterea lui putem să împlinim această nevoie a lui, această sarcină educativă…

Teribil suferă și copilul cu părinți atei, care o țin langa că Dumnezeu nu există… și iarăși copilul nu știe să-și mărturisească sau să-și exprime această suferință.

 

Ar trebui mai întâi să vorbim despre  ce înseamnă spiritual și a împlini nevoile spirituale ale copilului…

Credincioșii practicanți îndestulează nevoia de spiritual prin multe rugăciuni, mers la biserică la slujbe, o atmosferă sufletească pioasă.

Ce faci însă când nu ești o persoană religioasă practicantă, dar totuși dorul de Lumea Spirituală, de patria originară este omniprezent sau ești un dascăl conștient de nevoile spirituale ale copilului?

Ce faci când conștientizezi cât de spiritual este copilul și cât de prezentă și reală este pentru el Lumea Spirituală, prin îngeri, pitici, silfe etc.

Suntem într-o perioadă specială a anului. Pământul ca ființă spirituală într-o grandioasă respirație cosmică, s-a întors din depărtările zodiacale și este într-un profund proces de conștientizare de sine.

Noi oamenii în așteptarea Crăciunului refacem acest proces spiritual ca oameni, fiecare după puterile lui. Și  copiii trăiesc acest proces, iar cei cu înalt nivel spiritual, veniți cu misiuni concrete au nevoie de o hrană spirituală potrivită.

Educația sănătoasă exclude uzul și abuzul de concepte la clasele primare, ș-apoi cum să vorbești unui copil, care are o cunoaștere mai mare ca a ta, despre lucruri pentru care el copilul nu are încă vocabularul necesar. Pe de altă parte copilului de grădiniță și școală primară nu-i este specifică  abordarea conceptuală a lumii,  ci abordarea prin viețuire și experimentare.

Și de aici decurge că nu de vorbe, ci de fapte are nevoie copilul de grădi și elevul de primară. Este vorba de fapte spirituale. Faptele spirituale se concretizează în ritualuri. Mulți oameni cred că ritualul este ceva ancestral, primitiv, dar însuși Cristos la Cina cea de Taină a instituit ritualul împărtășaniei. Ritualul este un complex de gesturi și fapte care pun ființa umană în comunicare cu Lumea Spirituală.

Să vedem ce fapte spirituale sunt specifice proximei perioade.

Postul (pentru copii nu vorbim de post alimentar, ci de o atmosferă sufletească de așteptare, pioșenie, veselie potolită, lumină interioară), Spirala, Poveștile specifice perioadei, Jocul de Crăciun, Colindele și cântecele, pregătirile pentru Ajun (daruri pentru cei dragi, simboluri și ornamente) să ajuți pe cei aflați în nevoie, Calendarul Postului urmat zi de zi, treaptă de treaptă ori doar desenat, în care apare Drumul Stelei nașterii până în Iesle, unde de Crăciun va apare Pruncul…

Altfel spus, dragi educatoare, dragi învățătoare, dragi părinți puneți învățarea noțională deoparte, pentru ianuarie și concepeți un drum de fapte și ritualuri spirituale, povești inițiatice, colinde.

Este faptă spirituală să pregătim Jocul de Crăciun, adică scena Nașterii cu învățarea textului  și colindelor de către toți copiii, conceperea decorului și costumelor, care nu trebuie cumpărate, ci improvizate, este faptă spirituală profundă Spirala de Advent, cu povestea ei și parcurgerea ei. Spirala este Simbolul spiritului omului, care cu lumina proprie merge în Înalt la Stele să aducă lumină și mai multă pe Pământ, este simbolul unei inimi pline de lumină și iubire, gata să devină Iesle pentru Pruncul Sfânt. Este faptă spirituală să povestim despre Steaua Nașterii, să o confecționăm din carton, ceară, lut, aluat, hârtie cerată și să o punem în clasă ca simbol al perioadei și al Nașterii Pruncului, este faptă spirituală să pregătești daruri pentru ceilalți, ornamente…cântând colinde. Este faptă cosmică să sărbătorim pe Sf. Andrei și  Moș Nicolae, să punem grâu la încolțit. Este faptă cosmică să reiterăm obiceiuri și tradiții… Este faptă spirituală să spunem povești despre Iosif și Maria, despre drum, despre hangiul bun și hangiul rău, despre Irod, etc. Este faptă spirituală să desenăm variante ale Scenei Nașterii…este faptă spirituală rugăciunea și zicerile potrivite acestei perioade a anului…

Toate acestea hrănesc prin imagine și simbol pe fiecare copil în parte oferindu-i exact ce are nevoie, cât are nevoie…

Ș I DESIGUR AR MAI FI UN MIC AMĂNUNT: PROFUNZIMEA ȘI BOGĂTIA VIEȚII SPIRITUALE A ADULTULUI DIN PREAJMA COPILULUI!

https://copilariefericita.wordpress.com/…/deplin-indragost…/

Ileana Vasilescu

Temele de vacanţă

Temele de vacanţă

Dacă  este vacanţă de ce se dau teme? Temele de vacanţă sunt cea mai vie dovadă a incapacităţii pedagogice a profesorilor şi o gravă incorectitudine faţă  de elev. Cei care dau teme nu cunosc principiul uitării dirijate, necesitatea sedimentări cunoştinţelor,mecanismul dobândirii de abilităţi şi-şi recunosc astfel incompetenţa pedagogică. Munca îşi pierde importanţa, gustul şi eficienţa, dacă nu este urmată de binemeritata odihnă. Prin temele de vacanţă copii sunt învăţaţi să urască munca şi şcoala. Urmările le vedem în jurul nostru!
Ce înseamnă vacanţă? Înseamnă schimbare de ritm, altfel de cunoaştere…  Înseamnă binemeritată şi necesară odihnă şi sedimentare a cunoştinţelor. Dacă dau teme nu las cunoştinţele să se sedimenteze, nu dau posibilitatea  şi timpul necesar elevului să dobândească abilităţi.
În plus temele de vacanţă sunt cel mai sadic mod de a tortura copil şi părinte, cu motivaţia aparent reală: uită tot în vacanţă! Uitarea este normală la copil. De câte ori creşte în înălţime el uită şi este sănătos aşa. Împotriva uitării nu se luptă cu temele kilometrice de vacanţă, ci cu o predare atât de bună, frumoasă, artistică, încât să împiedice uitarea. Dacă copilul învaţă în vacanţă, care mai este rostul şcolii, al profesorilor, al vacanţei?
Temele de vacanţă se fac, de fapt, în ultimle zile, contra cronometru, se copiază de la alţi copii, n-au nici-o finalitate constructivă. Excepţiile confirmă regula! Deci este un efort ineficient, inutil şi îmbolnăvitor.
Din păcate mai sunt şi părinţi care nereuşind să organizeze timpul copilului preferă temele de vacanţă!!!! Trebuie imaginaţie, fantezie mobilizare   PENTRU A ORGANIZA O VACANTĂ VARIATĂ FĂRĂ MULŢI BANI. Dacă ne iubim cu adevărat copilul îl scutim de temele de vacanţă.
                                                                                                                                                     prof. Ileana Vasilescu
Fiţi fermi, discutaţi cu profesorii şi cereţi-le deschis să nu le dea copiilor dvs. teme de vacanţă, să-i lase să petreacă o vacanţă fericită!

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copil-de-6-7-ani/

Lecturile

Lecturile

 

Vacanţa este un timp minunat şi lecturile o pot face şi mai minunată. Îmi amintesc cum în clasa a şasea mama ne-a făcut mie, şi fratelui meu, cadou de premiu Cei trei muşchetri. Ne făceam program, care face treabă şi care citeşte şi nici nu vă imaginaţi ce spor aveam la treabă. Îmi  amintesc cum trăiam toate aventurile muşchetarilor şi cum nici de mâncat, nici de somn sau joacă, nu-mi ardea, pentru a vedea cum continuă aventura vitejilor. Şi câte alte lecturi…PERSONAJE, TĂRÂMURI VRĂJITE…
Ştiu, copiii din ziua de azi nu mai citesc. Adevărat ! Televizorul, calculatorul, schoping-ul, clubul şi alte prostii ne-au făcut dependenţi  şi ne-au omorât liniştea şi viaţa de familie. Asta nu înseamnă că vom renunţa la lecturile copiilor. Ar  fi o mare greşeală.
La diferite vârste copilul are alte nevoi sufletesc-spirituale şi fizice şi de aceea lectura trebuie astfel direcţionată şi selectată încât să răspundă acestor nevoi.
Lista lecturilor potrivite la diferite vârste a fost deja publicată. Este o listă minimală. Puteţi completa dacă este cazul. Ştim că generaţiile actuale au pierdut apetitul lecturii. Face parte din stadiul de evoluţie, în care ne aflăm. Dar nu abandonaţi! Dacă copilul dvs. nu citeşte, citiţi-i dvs.! Ştiu că vi se pare caraghios să spui: citeşte fiului tău de 14 ani, o carte. Dar nu este deloc aşa, pentru că aceste lecturi sunt determinante, pentru evoluţia lui ulterioară. După protestele de rigoare, se va nărăvi la aceste lecturi făcute cu părintele său, seara. Aceste lecturi pot deveni teme de discuţie, care ne dau posibilitatea, ca  în mod subtil, să-i spunem copilului lucruri imporante despre viaţă, despre el însuşi fără să devenim cicălitori, tiranici, demodaţi etc.
Momentele petrecute cu copilul nostru vor deveni cărămizi pentru o relaţie justă cu fiul sau fiica noastră, ne vor consolida autoritatea punând-o pe baze sănătoase reciproce: respect şi iubire.
prof. Ileana Vasilescu

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copil-de-6-7-ani/

Călătoria 2

Călătoria 2
         Călătoria presupune un soi de traumatism, de şocuri, de revelaţii, chiar de indignări, de supărări, nu-s rele, rostul ei principal fiind să ne trezească din stagnare şi obişinuinţă, din inerţie şi program, spune Vasile Andru.
Sigur, o călătorie adevărată presupune mari probleme organizatorice. Mai întâi trebuie „ca educatorii părinţii sau dascăli  să înţeleagă necesitatea unei astfel de călătorii, care nu are nimic de a face cu turismul.  Apoi însăşi călătoria este un drum iniţiatic. Nu trebuie uitat, că dacă la călătoria de la sfârşitul ciclului gimnazial educatorii (părinţi, dascăli) au mult de spus, la cea de la sfârşitul liceului, dacă educaţia s-a făcut în interesul tânăului, n-ar mai trebui să aibă prea multe de spus.
Pentru copilul mic un drum în parc este o călătorie. De aceea este important să nu mergem mereu în acelaşi loc, ci să schimbăm locul preferat din parc sau chiar parcul.
Vizitele la muzee, expoziţii, zoo, la muzeul satului sunt şi ele călătorii importante pentru copilul elev. Este de dorit să pregătim puţin expediţia, învăluind-o în mister sau transformând-o în surpriză: Pentru că ai fost cuminte , pentru duminică ţi-am pregătit o surpriză! Îi spunem cu trei zile înainte, făcându-l astfel curios şi dând astfel importanţă evenimentului.
Vacanţa petrecută la bunici este şi ea o călătorie şi este important să lăsăm copii la bunici, chiar dacă ni se par depăşiţi ca pedagogi. Copii au nevoie de bunici, adică de rădăcini, de schimbarea regimului de viaţă de peste an, de schimbarea ambianţei, de ceva nou, de aer curat, de natură.
Ieşirile de la sfârşit de săptămână nu trebuie să se rezume doar la grătar şi plajă, ci trebuie, din când în când să aibe un obiectiv, o localitate, un muzeu, o casă memorială, o mânăstire, o rezervaţie naturală, etc… Ştiţi ce se poate vedea în fiecare parc din Bucureşti sau oraşul dvs? Ştiţi unde în localitatea dvs.  cresc maci, lebede, gingobiloba, raţe, nuferi, ….copaci protejaţi, unde se află case memoriale, biserici istorice, muzeele?
Pentru a avea o călătorie serioasă, fără ca noi să participăm, putem înscrie copilul la cercetaşi sau alte organizaţii similare. Aceste organizaţii fac adevărate călătorii, în care copilul socializează şi învaţă să se descurce singuri, învaţă în mod sănătos şi protejat autodeterminarea
Călătoria de la sfârşitul ciclului gimnazial. Elevii au paisprezece ani şi nu pot fi lăsaţi să „hoinărescă” de capul lor. Puteţi face un grup de doi adulţi şi mai mulţi copii, eventual din alte familii, prieteni de-ai lor. Ne putem alătura unei excursii organizate. Teoretic această călătorie trebuie să dureze o săptămână, formula cea mai simplă, organizatoric, fiind circuitul (care nu totdeauna este agreat de adolescenul de paisprezece ani). Să călătoreşti o săptămână, nu-i lucru uşor, deşi răsplata spirituală este pe măsură. Mânăstirile din Moldova, Maramureşul cu Cimitirul vesel, Ardealul, Dobrogea sunt o soluţie posibilă, oricare altă variantă fiind la fel de valabilă. Important este ca locul ales să fie el însuşi o experienţă nouă şi să ne pună în legătură cu ceva spiritual. Formula cea mai aproape de spiritul călătoriei iniţiatice ar fi cea, care presupune un drum în partea opusă a ţării, care se deosebeşte total de mediul obişnuit… cu opriri, în care se munceşte într-un fel sau altul (ne autogospodărim, ajutăm gazda, sponsorizăm pe cineva cu munca noastră, dăm un microspectacol în aer liber în beneficiul unora mai sărmani ca noi, în colaborare cu „un adevărat patron” ne plătim cazarea cu spălatul vaselor sau altă activitate, răspândim fluturaşi; la o fermă, al cărui proprietar face agroturism, putem strânge fânul etc.).  Să nu  lipsească deplasarea pe jos, pe o porţiune scurtă de traseu… şi nici focul de tabără. Dar mai ales să nu lipsească partea spirituală: relatări, întâlniri, poveşti cu tâlc, rugăciunea, punerea în contact cu modele.(case memoriale) O astfel de călătorie marchează atât copilul cât şi părintele, care trebuie să-i conducă şi să-i supravegheze, fără ca aceştia să simtă, chiar dându-le sentimentul, că se conduc singuri, se poate desemna un lider de grup, dacă nu există unul.
Călătoria de la sfârşitul liceului, călătoria de maturitate, o fac tinerii în grupuri restrânse şi misiunea părintelui sau dascălului este numai aceea de a le dezvălui necesitatea ei. Toate celelalte probleme sunt ale lor şi trebuie să le rezolve singuri, inclusiv dobândirea prin muncă a unei părţi din banii necesari. Desigur, la dorinţa tinerilor, educatorul se poate implica. Se poate face şi o călătorie cu toată clasa, înainte de bacalaureat, pe principiile călătoriei din clasa a VIII a.
Drumeţia nu este călătorie! Ea este scurtă şi are scopuri utilitare… să învăţăm, să descoperim, să ne recreeăm. Drumeţia este necesară pe tot parcursul şcolii, sub supravegherea dascălilor şi se poate face cu sau fără părinţi, durând 1-3 zile, de cel puţin trei ori într-un an şcolar, pe jos sau cu autobuzul. Dacă la şcoală nu se fac, devin sarcina părintelui. Ea  ajută la maturizarea copiilor, la reaşezarea relaţiei cu familia (li se face dor de acasă şi părinţi), la socializare în interiorul grupului, la consolidarea autorităţii educatorului. Părintele ori dascălul trebuie să se pregătească în mod serios pentru a putea face pe ghidul şi pentru a conduce spiritual grupul. Dacă la întoarcere aţi rămas fără voce, înseamnă că ei v-au condus pe dumneavoastră şi că aveţi probleme de autoritate!!!
Drumeţia ne este prilej de multă, foarte felurită şi agreabilă învăţătură. Drumeţia e doar încântătoare, tonifiantă şi instructivă. Drumeţia nu-i o ieşire din cadrul original, drumeţia e doar informativă şi pitorească, e distractivă, spune N. Steinhart „Primejdia mărturisirii”
Să învăţăm să ne lăsăm copii singuri, pentru ca întoarcerea acasă să îi facă să preţuiască ceea ce au: pe noi ca părinţi, familia, căminul.
prof. Ileana Vasilescu

http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copil-de-6-7-ani/

 

Calatoria 1

Calatoria 1
DEX-ul precizează: „călătorie, călători. s.f. acţiunea de a călători; drum pe care îl face cineva într-un loc mai depărtat.”
Nu ne vom referi aici la călătoria turistică, de destindere sau de afaceri. Făt-Frumos sau orice al personaj de basm, face o călătorie iniţiatică, menită să-i valorifice calităţile şi să-i amelioreze sau elimine defectele, dar mai ales să-l facă să-şi conştientizeze Eul şi misiunea.
Putem să enumerăm mulţi eroi, care s-au desăvârşit călătorind (Ulysses) sau ne putem referi la rolul călătoriei în destinul unor mari creatori, chiar dacă am aminti numai pe Eminescu. Ca adolescent a însoţit  o trupă de actori, timp în care a cunoscut foarte bine plaiurile româneşti, a cules folclor, s-a găsit pe sine, s-a maturizat ca om şi ca artist.
În evul mediu, cel ce voia să înveţe o meserie, devenea mai întâi ucenic şi după ani buni de ucenicie, calfă. Calfa trebuia să-şi încununeze învăţătura cu o lucrare proprie, care să-i certifice măiestria. Înainte de a fi recunoscut meşter, de către membrii breslei, el trebuia să facă o călătorie într-o altă ţară, pe parcursul căreia trebuia să se întreţină singur din practicarea meseriei sale. Abia la sfârşitul călătoriei, care dura cel puţin un an, la întoarcerea acasă, i se acorda titlul de Meşter. La acea vreme călătoria făcea parte din educaţie şi anii de şcoală…
Călătoria completează în mod fericit orice educaţie şi lărgeşte orizontul spiritual la fel de mult ca şi studiul teoretic, căci contactul direct nu poate fi înlocuit cu nimic.
Nu orice plecare la drum este călătorie, căci aceasta presupune respectarea anumitor reguli, care o transformă într-un examen de maturitate. Adevărata călătorie trebuie să fie un act grav şi marcant, un cutremur al vieţii noastre obişnuite, prin dezvăluire şi trăire nemijlocită a realităţii. E nevoie ca adolescentul, copilul,  tânărul,  să vadă el însuşi că se poate şi altfel, că sunt şi alte soluţii, diferite de cele de acasă, că soluţiile noastre nu sunt singurele posibile. Nu neapărat mai bune sau mai rele, ci altele. Călătoria deschide mintea şi inima omului dezvăluind o infinitate de soluţii posibile pentru orice problemă minoră sau majoră… călătoria aeriseşte copilului, adolescentului, tânărului inima şi mintea, îl scoate din mediocritatea cotidianului, din suficienţă şi-l face să trăiască şi să se simtă în mod real „cetăţean al pământului”, parte a Creaţiei. Căci călătoria este un mijloc de a constata pluralitatea, relativitatea axiomelor, este „cutremur regenerator”. Ea prilejuieşte contactul cu ineditul, cu necunoscutul, cu noul, cu neaşteptatul, cu alţi oameni. Ea, călătoria ne învaţă adevărata solidaritate… Cunoaştem alţi oameni, diverşi cu o altă scară de valori… şi învăţăm că semenii noştri, nu trebuie să fie identici cu noi. Astfel călătoria devine un examen de maturitate şi nu trebuie să ne temem (ca părinţi ori dascăli) că ea ar deschide gustul dezrădăcinării sau expatrierii, căci ea e măsura adevăratei iubiri pentru acasă. Întors din călătorie, vei preţui cu adevărat ceea ce ai. Acest pericol al dezrădăcinării pândeşte doar pe cei slabi, fără echilibru interior, pe cei neserioşi şi labili. Pentru cel ce ştie „să vadă” şi „să asculte”, călătoria este periplul iniţiatic, trezire la realitate, lărgirea perspectivei.
N. Steinhart spune în „Primejdia mărturisirii”: Sunt convins că o educaţie adevărată, implică nu numai învăţare, ci şi călătoria. Sunt convins că anii de călătorie completează în mod minunat orice educaţie şi că lărgesc orizonturile spiritului şi întreaga fiinţă, cel puţin tot atât de mult cât şi studiile cele mai aplicate şi mai susţinute. Da, călătoriile primenesc, aţâţă, dezvăluie, înţelepţesc şi creează o stare de spirit deschisă şi receptivă, ce nu poate fi decât de cea mai mare priinţă.
prof.Ileana Vasilescu
http://artadeaeduca.ro/cursuri/cursuri-recomandate-parintilor-cu-copil-de-6-7-ani/

Copilul şi moartea

Copilul şi moartea

Există printre părinţi convingerea că despre moarte nu trebuie vorbit cu copilul.
Totuşi moartea face parte din viaţa noastră întrun fel sau altul.
Care ar fi atitudinea educativă optimă?
Oricât ar părea de ciudat pentru copil, ca şi pentru noi, moartea este omniprezentă. Primul contact al nostru cu moartea este prin basme, apoi prin ciclul anotimpurilor în care sesizăm cum copacii, toate plantele par moarte dar primăvara se trezesc la viaţă, mai apoi auzim despre Cristos care moare şi învie. Întro zi cineva cunoscut moare.
Basmul îşi ia imaginile din realitatea vie. Şi nu putem decât să ne bucurăm că în basm împăratul sau personajele rele mor, unii după ce mor sunt înviaţi cu apă vie şi apă moartă, alţii sunt pedepsiţi să moară pentru faptele lor rele.
Prudenţa temătoare de a vorbi despre moarte şi rău copiilor prin basme are la bază neînţelegerea minunatei prezentări în imagini, pe care basmul în general o face legilor spirituale şi cosmosului în ansamblul lui, imagine pe care n-o putem avea prin percepţiile pământeşti.
Copiilor cărora li se ascunde o parte a realităţii, partea rea, partea întunecoasă, imorală, li se slăbeşte capacitatea sănătoasă de a suporta realitatea vieţii. Ei vor fi mai târziu oameni predispuşi la o imagine falsă asupra realităţii, la iluzii, încapabili să accepte realitatea vieţii, să prelucreze contradicţiile vieţii şi să-şi găsească soluţii.
Aşa zisa grozăvie a basmelor ce vorbesc de rău şi moarte, întuneric şi creaturi terifiante poate fi ţinută în echilibru de povestitor, părinte, educator, învăţător prin seriozitatea optimistă, dispoziţia poetică şi sublinierea umorului cuprinse în basm. Povestitorul adevărat şi conştient elimină propriile trăiri negative, pline de frică (adică nu transmite propria frică) şi prezintă cât mai convingător cu putinţă tocmai triumful forţelor binelui asupra celor întunecoase, victoria Binelui şi a lui Dumnezeu, care foloseşte pe cei puternici pentru reechilibrare.
În lumile nevăzute ale Cosmosului acţionează o justiţie neadormită, neînduplecată, absolută a cărei presimţire şi justeţe copilul ar trebui să o vieţuiască mai întâi prin basme. Acestă justiţie apare plină de sens numai când şi povestitorul, fără a se lăsa prins de frică, ori plăcerea relatării groazei, va şti să prezinte cu mare seriozitate (adică cu căldură şi convingere) mersul lumilor şi realitatea Binelui şi Harului ce guvernează Cosmosul şi basmul.
Când întrun fel ori altul ne asumăm îngrijirea şi educarea unui copil care şi-a pierdut un părinte ori pe amândoi vom fi obligaţi să vorbim despre moarte. Evitarea discuţiilor adânceşte durerea, întârzie prelucrarea şocului, împiedică acceptarea şi vindecarea. Nu este uşor să înlocuieşti o mamă/un părinte mort chiar dacă te străduieşti. Nu sunt suficiente cuvintele şi hotărârile bune, o dispoziţie sufletească onestă. Pentru asta este nevoie de înţelegerea existenţei lumii spirituale, a faptului că părintele pierdut veghează de sus aupra copilului său, deci o înţelegere a morţii…
Cei dispăruţi trebuie conştient integraţi în procesul vindecării şi educării. Numai o astfel de relaţie cu realitatea spirituală conduce spre găsirea cuvântului bun, necesar şi vindecător, a cuvintelor care dau încredere într-o lume în care moartea există. Iar când nu ne găsim cuvintele putem apela la comparaţii cu natura, cu viaţa plantelor şi animalelor.

Ileana Vasilescu