Tag Archives: Scolarul

Copilul şi moartea

Copilul şi moartea

Există printre părinţi convingerea că despre moarte nu trebuie vorbit cu copilul.
Totuşi moartea face parte din viaţa noastră întrun fel sau altul.
Care ar fi atitudinea educativă optimă?
Oricât ar părea de ciudat pentru copil, ca şi pentru noi, moartea este omniprezentă. Primul contact al nostru cu moartea este prin basme, apoi prin ciclul anotimpurilor în care sesizăm cum copacii, toate plantele par moarte dar primăvara se trezesc la viaţă, mai apoi auzim despre Cristos care moare şi învie. Întro zi cineva cunoscut moare.
Basmul îşi ia imaginile din realitatea vie. Şi nu putem decât să ne bucurăm că în basm împăratul sau personajele rele mor, unii după ce mor sunt înviaţi cu apă vie şi apă moartă, alţii sunt pedepsiţi să moară pentru faptele lor rele.
Prudenţa temătoare de a vorbi despre moarte şi rău copiilor prin basme are la bază neînţelegerea minunatei prezentări în imagini, pe care basmul în general o face legilor spirituale şi cosmosului în ansamblul lui, imagine pe care n-o putem avea prin percepţiile pământeşti.
Copiilor cărora li se ascunde o parte a realităţii, partea rea, partea întunecoasă, imorală, li se slăbeşte capacitatea sănătoasă de a suporta realitatea vieţii. Ei vor fi mai târziu oameni predispuşi la o imagine falsă asupra realităţii, la iluzii, încapabili să accepte realitatea vieţii, să prelucreze contradicţiile vieţii şi să-şi găsească soluţii.
Aşa zisa grozăvie a basmelor ce vorbesc de rău şi moarte, întuneric şi creaturi terifiante poate fi ţinută în echilibru de povestitor, părinte, educator, învăţător prin seriozitatea optimistă, dispoziţia poetică şi sublinierea umorului cuprinse în basm. Povestitorul adevărat şi conştient elimină propriile trăiri negative, pline de frică (adică nu transmite propria frică) şi prezintă cât mai convingător cu putinţă tocmai triumful forţelor binelui asupra celor întunecoase, victoria Binelui şi a lui Dumnezeu, care foloseşte pe cei puternici pentru reechilibrare.
În lumile nevăzute ale Cosmosului acţionează o justiţie neadormită, neînduplecată, absolută a cărei presimţire şi justeţe copilul ar trebui să o vieţuiască mai întâi prin basme. Acestă justiţie apare plină de sens numai când şi povestitorul, fără a se lăsa prins de frică, ori plăcerea relatării groazei, va şti să prezinte cu mare seriozitate (adică cu căldură şi convingere) mersul lumilor şi realitatea Binelui şi Harului ce guvernează Cosmosul şi basmul.
Când întrun fel ori altul ne asumăm îngrijirea şi educarea unui copil care şi-a pierdut un părinte ori pe amândoi vom fi obligaţi să vorbim despre moarte. Evitarea discuţiilor adânceşte durerea, întârzie prelucrarea şocului, împiedică acceptarea şi vindecarea. Nu este uşor să înlocuieşti o mamă/un părinte mort chiar dacă te străduieşti. Nu sunt suficiente cuvintele şi hotărârile bune, o dispoziţie sufletească onestă. Pentru asta este nevoie de înţelegerea existenţei lumii spirituale, a faptului că părintele pierdut veghează de sus aupra copilului său, deci o înţelegere a morţii…
Cei dispăruţi trebuie conştient integraţi în procesul vindecării şi educării. Numai o astfel de relaţie cu realitatea spirituală conduce spre găsirea cuvântului bun, necesar şi vindecător, a cuvintelor care dau încredere într-o lume în care moartea există. Iar când nu ne găsim cuvintele putem apela la comparaţii cu natura, cu viaţa plantelor şi animalelor.

Ileana Vasilescu